Democraţie și disciplină

Da, cele două cuvinte din titlu pot sta foarte bine împreună!

Povesteam în urmă cu ceva timp despre diferențele de opinie ivite la un moment dat între mine și soțul meu privind educația copilului. Una dintre dilemele pe care le-am avut atunci a fost cum să abordăm pedeapsa și recompensa. Luați și noi de valul sistemului moștenit care a măturat bine educația generațiilor anterioare și încă o mătură fără prea multe întrebări, am îmbrățișat aproape implicit pedeapsa și recompensa ca metode de disciplină. Din fericire, nu pentru multă vreme, pentru că ne-am dat seama destul de repede că nu rezolvăm nimic nici cu una, nici cu alta, iar aceste încercări de cooperare tradițională cu băiețelul nostru se încadrează lejer în capitolul greșeli. Nici nu poate fi vorba de pedepse corporale, însă și banalele momente de time-out sau confiscarea de jucării îmi provoacă amintiri neplăcute. Citind recent despre asta, am aflat că, surprinzător, atât pedeapsa, cât și recompensa aduc aceleași prejudicii relației dintre părinte și copil, dar au mai ales efecte negative asupra dezvoltării copilului. Un studiu realizat de Robert R. Sears, Eleanor E. Maccoby și Harry Levin publicat de Universitatea Standford în 1957, susține că “Pedeapsa generează mai multă ostilitate la copil și conduce la alte izbucniri agresive, într-un alt moment sau într-un alt loc. Afară de aceasta, atunci când părinții pedepsesc, ei oferă un exemplu viu de utilizare a agresiunii chiar în momentul în care încearcă să îl învețe pe copil să nu fie agresiv”. Pe de altă parte, și recompensa are dezavantajul ei: “Atunci când controlăm comportamentul copiilor noștri prin folosirea recompenselor, nu avem nicio garanție că le insuflăm într-adevăr vreo valoare. Camera unui băiețel poate fi menținută în ordine dacă acestuia i se oferă o bomboană ori de câte ori își face curat în cameră, dar va avea el oare mai mult respect pentru ordine sau se va preocupa mai mult de mediul în care trăiește?” (Aletha Solter, Helping Young Children Flourish, 1989)

Am avut șansa în această toamnă să particip la o conferință sustinută de însăși Aletha Solter, citată mai sus, celebru psiholog american de origine elvețiană. A fost o premieră pentru România, pusă la cale de trei zâne bune ale parentingului conștient și responsabil autohton, Monica Reu, trainer de Comunicare Nonviolentă, Claudia Necula, psihoterapeut și educator prenatal Lamaze și Otilia Mantelers, trainer de Playful Parenting. Când am aflat că una dintre teme este chiar “Disciplina fără pedepse și fără recompense”, am știut că e mai mult decât o coincidență fericită invitația lor de a participa la această conferință. Și mă bucur că am făcut-o, nu doar pentru ceea ce am aflat, ci și pentru că am simțit în sală un suflu proaspăt de numeroși părinți și sper eu și pedagogi, preocupați de felul nou în care ne creștem copiii. O mare maestră a comunicării, Aletha Solther ne-a convins cu zâmbetul pe buze că nu e doar ideală, ci și posibilă disciplina democratică, o cale distinctă între autoritate și permisivitate.

În primul rând, ne-a învățat că atunci când copilul are un comportament neplăcut, trebuie să căutăm dedesubtul formei lui de manifestare și să vedem ce anume a provocat-o. Sunt trei situații mari, cu circumstanțele de rigoare, în care copiii se comportă indezirabil: atunci când au o nevoie, când le lipsește informația (nu cunosc regulile sau sunt prea mici să le priceapă), când sunt stresați sau suferă de anumite traume din trecut. Educația de tip democratic pornește de la premisa ca, în loc să îi faci ceva copilului pentru a-i schimba comportamentul, mai bine să cauți să afli motivele lui și apoi să îi oferi dragostea ta necondiționată, împlinirea nevoilor, ascultarea sentimentelor.

1
2
DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()