Antrenamentul la oliţă

antrenament la olita

Pipi la oliță fără nervi și supărare

Oh, minunată oliță galbenă! Aș vrea să-ți închin un imn, dar îmi amintesc sutele de momente când m-am împiedicat de tine în apartamentul nostru de 40 de metri pătrați, înghesuită cum erai între cutia cu jucării și balansoarul cu baterii în care îi place Mariei să se așeze câteodată, contemplând viața. Am dat de atâtea ori peste tine, inutil obiect de mobilier, încât recunosc: de vreo 57 de ori am fost pe punctul să te arunc. Păreai să fii folosită în orice alte scopuri numai nu pentru celebrul antrenament în urma căruia copiii fac pipi și caca unde trebuie. Iată: într-o zi, Măriuca mea cea inventivă te-a umplut cu bucăți de măr decojit, pe care apoi le-a pescuit cu încântare și le-a mâncat fericită. În altă zi a încercat să te facă pălărie, sau poate cască de pompier, cine știe? Mai țin minte și cum ai aterizat în remorca celui mai mare camion de plastic din lume, pentru că Maria a ținut neapărat să te ia într-o excursie imaginară la Bruxelles. Desigur, cum ai putea să pleci într-o excursie imaginară la Bruxelles fără oliță?

Despre controlul sfincterian 

Așadar, să lămurim lucrurile: ce făcea olița asta galbenă la noi în casă dacă nu făcea lucrul pentru care fusese concepută? Păi nu făcea nimic, stătea și își aștepta vremea.

Am primit olița galbenă de la o mămică, absolut întâmplător, la o întâlnire mămicească, când Maria avea cam un an și șapte luni. Am adus-o acasă, ne-am uitat la ea, ne-am gândit unde naiba s-o mai punem și pe asta, apoi am prezentat-o ceremonios copilului: “Maria, uite, asta e olița ta. Când o să fii tu pregătită și o să vrei, poți să faci pipi aici. Așa cum mami face la toaletă, știi? Sigur că știi, că doar mă urmărești peste tot.”

În acea vreme, Maria anunța deja că face pipi. Nu dădea semne că ar vrea să facă în altă parte decât în scutec, dar anunța când făcea. Citisem că acesta e primul pas: odată ce copilul anunță și poate aștepta puțin (își poate controla mușchii sfincterieni), poți spera că va fi interesat de oliță. Mai citisem și părerile mămicilor trecute prin asta: “Fie că începi la șase luni, fie că începi la doi ani și jumătate, antrenamentul la oliță se va termina cu succes la doi ani și jumătate”.

Așadar, nu am insistat. Știam că aș face numai rău dacă aș pune prea mare accent pe oliță și pe necesitatea folosirii ei. Voiam să o las pe Maria să descopere olița în ritmul ei, când avea să fie pregătită. La urma urmei, această achiziție este foarte importantă și personală: este achiziția copilului, nu a părintelui și trebuie să respecte ritmul dezvoltării copilului. La nivel psihologic, a face această achiziție independent și în propriul ritm înseamnă pentru copil o victorie personală importantă, la fel ca mersul sau mâncatul cu lingurița. Ați văzut bucuria unui copil care reușește de unul singur să ducă la gură lingurița cu câteva picături de supă? Ați văzut luminițele care i se aprind în ochi, fericirea că el, el singur, a reușit un asemenea lucru incredibil? Nu veți vedea aceeași bucurie, ca un strigăt de victorie, în ochii unui copil care este hrănit de cineva. La fel, copilul nu va simți că a câștigat nimic dacă va fi pus pe oliță și țintuit acolo “până face”.

Cum a arătat la noi acest celebru antrenament la oliță?

S-a transformat vreodată obiectul de mobilier numit olița inutilă (avansat uneori și doar temporar la gradul de jucărie) în ceva folositor? Ei bine, totul s-a întâmplat atât de brusc că nici azi nu-mi vine să cred cât de simplu a putut să fie. Ea era pe-acolo, prin casă, ignorată sau hulită că ocupă locul degeaba. Noi nici nu o mai băgam în seamă. Îi mai spuneam din când în când Mariei, foarte rar: “Mami, când o să vrei tu, poți să faci pipi la oliță”.

Iar Maria a făcut în iulie, anul trecut, doi ani. La câteva zile după aniversare, pur și simplu din neant, a adus olița la mine și a zis “Pipi aici”. Și de atunci, cu excepția a vreo două-trei accidente, acolo a făcut de fiecare dată, în fiecare zi și în fiecare noapte. Doi ani, vârstă magică, poate ție ar trebui să-ți închin acel imn!

Bine, recunosc, nu e întotdeauna la fel de ușor. Unii părinți insistă, se încrâncenează, se lovesc de prejudecăți și presiuni din partea familiei și a prietenilor. Trăim într-o lume a competiției. În tot și în toate ne simțim comparați cu alții și, uneori involuntar, ne comparăm copiii cu alți copii. “Al meu face la oliță de la un an și două luni”. “Eu l-am pus pe oliță de la șase luni, de când a învățat să stea în fund”. “A mea a învățat singură la un an și jumătate, imitându-l pe văru-su”. Păi cum să mai ai curajul să mărturisești că “al tău”, la aproape trei ani, pur și simplu nu e interesat de oliță? Ei bine, te încurajez să spui și să te mândrești cu asta. “Are trei ani, dar deocamdată nu vrea. Îl las în ritmul său, pentru că e achiziția lui, nu a a mea, iar grăbindu-l i-aș face mai mult rău.”

Părinți, nu vă grăbiți! 

Cât despre copilul de șase luni care este așezat pe oliță de părinții săi evident bine intenționați, s-ar putea să aibă de suferit. Un copil trebuie să fie capabil să se așeze singur pe oliță și să se ridice de acolo, înainte să începem antrenamentul. Căpătând reflexul de a face numai când este așezat pe oliță, acesta se va abține dacă nu este așezat în poziția în care are voie să elimine. Urologii avertizează: dacă vă învățați copiii să facă numai atunci cănd îi puneți pe oliță, ce se întâmplă atunci când nu sunteți acolo să răspundeți semnalelor? Se vor abține, pentru că au căpătat acest reflex de a elimina într-o anumită poziție și simțind presiunea oliței. Pentru dezvoltarea normală și sănătoasă a vezicii urinare, copiii mici trebuie să poată elimina spontan, fără inhibiții. Abținerea poate cauza probleme cum ar fi infecțiile de tract urinar, iar accidentele sunt mai frecvente în cazul copiilor al căror antrenament a început prea devreme (mai devreme de 20-22 de luni).

Părinții care așteaptă până după doi ani pentru a îndruma copilul către oliță le acordă acestora șansa de a dezvolta instincte și obiceiuri sănătoase. Unul dintre cele mai importante obiceiuri este acela de a elimina exact atunci când simt nevoia. Natura a construit toate animalele cu acest instinct de a elimina instantaneu. Numai oamenii au deviat acest instinct către abținere, pentru că au de terminat un articol, un joc sau un sandviș. Și-au dresat și câinii să se abțină până ajung într-un loc prielnic. Ce noroc că pisicile nu pot fi dresate atât de ușor! Urmăriți-le și veți vedea cum se grăbesc către tăvițele cu nisip exact atunci când simt nevoia. În ce-i privește pe copii, păstrați-vă puțin răbdarea și lăsați-i să folosească olița atunci când simt ei nevoia. Copiii în scutece nu se abțin de la eliminare, ei elimină așa cum trebuie: instantaneu. De aceea infecțiile de tract urinar la copiii care poartă scutec sunt mult mai rare decât la copiii care au început antrenamentul la oliță prea devreme.

De asemenea, pe lângă efectele fiziologice ale antrenamentului precoce, acesta poate avea și efecte psihologice nedorite. Deși acest subiect este unul controversat, specialiștii sunt de acord că mersul la oliță este una dintre achizițiile fundamentale pe care copiii le fac și că trebuie să fie un proces pe care copilul îl poate controla, în ritmul său. Părinții pot citi semnele copilului și pot ajunge la concluzia că acesta este gata pentru a face la oliță mai devreme de doi ani. Nu e nimic rău în asta – fiecare copil face achizițiile în ritmul său. Respectând nevoile copilului și urmărindu-i reacțiile îi facem bine de mai multe ori: îi lăsăm timp să se dezvolte corect din punct de vedere fiziologic și îi lăsăm bucuria de a reuși singur. Atunci când e pregătit. (Specialiștii consideră că până la patru ani și jumătate un copil poate păstra scutecul de zi și până la cinci ani pe cel de noapte, fără ca acest lucru să indice o problemă. După această vârstă, este indicată o vizită la medic.)

Și, pe post de încheiere, vă povestesc că am întâlnit o fetiță care s-a hotărât singură să facă la oliță la un an și șapte luni, fără niciun fel de presiune. Ca și Maria, a fost foarte încântată de noua ei super-putere. Dar am întâlnit și o altă fetiță care la trei ani și trei luni a renunțat la scutecul de zi, dar a rămas într-o relație strânsă cu scutecul de noapte. Cam așa!

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație