„În momentele de tensiune, copilul are nevoie de un părinte care să fie de partea lui; să-l protejeze; să-l înțeleagă…”

TOTUL DESPRE MAME
copil parinti cearta teme

Noi, românii, avem un mit (sau l-or avea și alții și nu știu eu). Cică ar trebui ca mama și tata să gândească la fel, ca să nu confuzeze copilul.

Ce mi-e clar din asta e că dacă unul îi zice copilului ia-o la dreapta si celălalt îi zice ia-o la stânga – când acesta e încă prea mic pentru a o lua prin mijloc sau pe unde vrea el – atunci da, copilul s-ar putea bloca (precum un calculator mai puțin performant care primește comenzi contradictorii). Și nu că ar rămâne blocat pe viață, dar dacă povestea se repetă des, copilașul poate dezvolta mecanisme de apărare pro sau anti confuzie…
E desigur mai sănătos să negocieze părinții dacă e dreapta sau stânga și apoi să comunice un mesaj comun.

Dar în afară de varianta asta, pe care o consider sănătoasă, se mai ajunge adesea la o presupusă solidaritate între mama și tata care ar putea să fie mai nocivă, pe termen lung, decât o eventuală confuzie.

Uneori e chiar periculoasă:

Atunci când părinții înțeleg că e musai să gândească la fel în fața copilului, și unul dintre ei – de obicei mama – renunță la părerile proprii, la granițele personale, la viața proprie și chiar la propria personalitate. De dragul așa zisei armonii dintre părinți „de dragul copilului”, copilul ajunge să vadă o vie și dureroasă lecție de sacrificiu inutil, un model de neautenticitate și renunțare la sine, și desigur, contrar a ceea ce se dorește, un model de cuplu nesănătos.

Conflicte între părinți. Doi adulți agresori, unul prin neimplicare

Pericolul acestui mit mai vine și din faptul că atunci când unul din părinți își iese din pepeni și devine agresiv cu copilul, celălalt fie se aliază cu partenerul lui fie, ca să nu strice alianța, își reprimă nevoia de a proteja copilul și rămâne… inert.

Cert e că cel mic se află față în față nu cu un adult agresor ci cu doi (al doilea agresând fie direct fie prin neimplicare). Adică unul mic contra doi mari. Cam inechitabil, nu-i așa?
Ce concluzii poate să tragă un copil dintr-o astfel de experiență? Că nimeni nu e de partea lui. Că în viață nu contează cine are dreptate ci care e mai mare. Că el nu contează. Că e singur în lumea celor mari. Că cei care ar fi trebuit să-l protejeze, sunt ambii împotriva lui. Că toată lumea e împotriva lui! (Nimic exagerat, știind că pentru un copil părinții sunt toată lumea…).

Cunosc și mame și tați care se luptă cu instinctul de a-și proteja copiii în momente în care sufletul lor urlă de durere privindu-și partenerii în momente de agresivitate (fizică sau verbală) cu puii lor, având implantate aceste credințe de „a nu submina autoritatea partenerului”, „a nu crea confuzie în mintea copilului nefiind de acord cu ce face sau ce zice celălalt”, „a nu-și supăra soțul/soția” și a nu „strica echilibrul familiei”.

Nu-i judec, nici pe părintele căruia îi sare țandăra – cui nu-i sare uneori? – nici pe cel care i se aliază – nu e întotdeauna ușor de pus în balanță binele copilului cu binele cuplului sau familiei…

Totuși, e de luat în calcul că un copil are nevoie în momentele de tensiune de cel puțin un adult care să-i fie suport emoțional. De cel puțin un părinte care să fie de partea lui; să-l protejeze; să-l înțeleagă. Orice ar fi.

Și că are și nevoie să vadă că părinții sunt oameni distincți, cu gândire proprie, cu valori proprii, cu instincte și manifestări diferite, care își dau voie să fie diferiți și care sunt capabili să discute și să armonizeze aceste diferențe și nu să pretindă că ele nu există.

E adevărat că nu e de dorit să ne atacăm partenerul nervos pentru a apăra copilul, ceea ce ar putea crea o tensiune și mai mare.

Dar merită să discutăm în momentele de calm pentru a stabili de comun acord cum să ne poziționăm în momentele dificile.

Conflicte între părinți. Găsiți strategii ca unul să rămână de partea copilului

Să găsim strategii ca de fiecare dată – sau de cele mai multe ori – unul să rămână de partea copilului. Pe cât posibil, nu prin a intra în conflict cu partenerul ci prin a nu prelua energia acestuia și a deveni încă un agresor și prin a pune granițe pentru sine și pentru copil.

Partenerul care rămâne calm poate îmbrățișa copilul în timp ce este certat sau imediat după. Poate susține privirea copilului transmițând mesajul „știu prin ce treci și sunt alături de tine”. Poate interveni să-i spună partenerului agresiv „te rog să te oprești și vorbim cu toții când vom fi mai liniștiți”. Daca e nevoie, poate scoate copilul la o plimbare cu riscul de a atinge rana de respingere sau de abandon a celuilalt părinte.

Dar toate aceste strategii trebuie discutate și agreate de cei doi părinți în momentele lor de cooperare.
„Dragul meu/draga mea, îmi pasă ce simți. Totuși nu pot asista pasiv știind că furia ta rănește copilul și poate lăsa urme adânci. Mă doare și am nevoie să intervin, să-l protejez. Tu cum propui să facem în astfel de momente? Cum aș putea să intervin în așa fel încât să-l protejez pe el rănindu-te cât mai puțin pe tine?”

Important e ca ambii părinți să poată să renunțe la nevoia lor emoțională ca celălalt să fie de partea lor, ca și cum între copil și adult, adultul are nevoie să fie protejat de către celălalt părinte în fața copilului…

Cu drag, Vistiana

Mai multe texte ale psihoterapeutului Vistiana Long găsiți AICI.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa