Monica Reu, trainer de comunicare nonviolentă: ”Mi se pare îngrozitor de trist ce se întâmplă în şcolile noastre!”

TOTUL DESPRE MAME

„Revolta şi combativitatea apar atunci când copiii se simt neînţeleşi, neascultaţi, neapreciaţi, îngrădiţi, sufocaţi.”

Uneori, mă simt sufocată de neputinţa de a comunica celuilalt exact ce simt, ce cred, ce vreau. Stăm faţă în faţă şi vorbim, dar parcă am fi la kilometri depărtare, parcă am vorbi printr-o linie telefonică viciată, care întrerupe şi modifică tot ce spunem. Încercăm să comunicăm şi ajungem să aruncăm replici în neant. Vorbele mele par să se lovească de un zid, iar pe ale celuilalt nici nu le mai ascult. E ca şi cum am vorbi limbi diferite.

Vă este cunoscut acest scenariu?

V-aţi trezit vorbind cu pereţii, exasperaţi că fiecare pas pe care îl faceţi adânceşte prăpastia şi vă îndepărtează, în loc să vă apropie? Dacă da, poate v-aţi întrebat, ca şi mine: există oare familii în care să domnească armonia, există familii în care oamenii nu se ceartă? Monica Reu, Preşedintele Asociaţiei pentru Comunicare Nonviolentă şi trainer certificat al Center for Nonviolent Communication, ne dă o soluţie.

Am fost la cursul ei de CNV (comunicare nonviolentă) şi am plecat de acolo ca după o terapie de grup. Am văzut oameni în toată firea plângând fără reţineri, jucându-se, râzând cu gura până la urechi, visând. Şi mi-am dat seama că avem o şansă, că putem învăţa, chiar dacă ni se pare târziu, să comunicăm în mod autentic. Iar dacă suntem părinţi trebuie să facem asta cât mai repede pentru a avea o relaţia armonioasă cu copiii noştri.

Monica, cum ai descoperit comunicarea nonviolentă?

Întâlnirea mea cu CNV s-a întâmplat cu zece ani în urmă, când eram într-o asiduă căutare de sine, de sens, de armonie în viaţa mea şi schimbasem şi macazul profesional. A fost o perioadă în care am testat şi, după caz, am aprofundat toate instrumentele de dezvoltare personală şi relaţională care mi-au ieşit în cale: ESPERE, constelaţii sistemice, respiraţie holotropică, Big Mind…

Toate m-au îmbogăţit, însă, atunci când am dat peste comunicarea nonviolentă prin intermediul unui trainer francez venit în vizită la buna mea prietenă Elena Francisc, am simţit că aici îmi dorisem să ajung de la bun început. Şi, de atunci, toate în viaţa mea s-au legat pentru a-mi facilita parcurgerea drumului lung şi nespus de frumos de formare ca trainer al Center for Nonviolent Communication, organizaţia întemeiată de Marshall Rosenberg („creatorul” metodei).

Pe drumul acesta l-am cunoscut şi pe soţul meu, Ian Peatey, omul cu care de 14 ani îmi împart viaţa şi munca, şi alături de care, de 8 ani şi jumătate, lucrez la cel mai frumos, provocator şi educativ proiect de self development la care puteam visa vreodată – fiica noastră, Emma.

Să înţelegem că ai avut un fel de revelaţie la prima întâlnire sau ţi-a luat timp să aprofundezi conceptul şi să descoperi ce putere zace în spatele tehnicilor de comunicare nonviolentă?

Aveam revelaţii la fiecare curs la care participam. Timp de un an, am lucrat ca traducător pentru trainerii pe care îi invitam să susţină workshop-uri de CNV în Bucureşti, aşa că ascultam ce spuneau ei, după care repetam mesajul în română, iar asta mă ajuta cumva să integrez mai eficient informaţia.

Ţin minte că în mine s-a produs un mare „clic” când am descoperit lista nevoilor umane structurată de Marshall, când am realizat că toate fiinţele umane au, în esenţă, aceleaşi nevoi şi că tot ceea ce facem sau spunem este de fapt o încercare de a le împlini. Au urmat câteva săptămâni de procesare intensă a unor situaţii din viaţa mea, din relaţiile mele cu ceilalţi, prin prisma acestei noi perspective, şi mi-a devenit clar de ce anumite persoane făceau anumite lucruri, care era cauza profundă a unor conflicte, care erau motoarele care mă puneau pe mine în mişcare.

Şi cred că tot atunci am realizat că, în fapt, comunicarea nonviolentă nu este o tehnică, ci este un mod de a privi lumea şi viaţa, un mod de a trăi, conectat la ce se petrece în tine însuţi şi în cei din jurul tău.

Aş vrea să ne împărtăşeşti ce te-a atras la comunicarea nonviolentă. Ce principii are la baza, cum funcţionează?

Cred că lucrul care m-a atras cel mai mult a fost claritatea pe care modelul acesta de comunicare mi-o oferea în situaţiile pe care înainte le vedeam ca fiind fără ieşire, în blocajele din relaţii, în conflicte. Una dintre revelaţii a fost să descopăr că, în realitate, lucrurile sunt mult mai simple decât par, și că ceea ce le complică sunt judecăţile, interpretările, evaluările noastre care ne îndepărtează de esenţă.

S-au făcut deja numeroase studii din care rezultă că fericirea individului este direct proporţională cu calitatea relaţiilor pe care le are cu ceilalţi şi cu el însuşi. Iar Comunicarea Nonviolentă este o comunicare în beneficiul relaţiei. Aş spune că principiul de bază al CNV este că atunci când sunt în contact cu mine, cu ce se întâmplă la nivelul sentimentelor şi nevoilor mele, pot comunica într-un mod mai apropiat de valorile mele, într-un mod care să clădească o punte de legătură trainică şi autentică între mine şi ceilalţi. Şi mai mult, atunci când sunt în contact cu mine, sunt mai deschis către cei dragi mie, mai dispus să ascult ce se petrece în sufletul lor, mai disponibil, mai empatic. Aş numi asta comunicare conştientă, adică o comunicare în care nu reacţionez automat la orice impuls, ci îmi armonizez reacţia în funcţie de valorile mele şi de ce îmi doresc în mod real ca ceilalţi să audă de la mine.

Pe foarte scurt, există patru „exerciţii” de bază la care comunicarea nonviolentă ne invită:

1) Să separăm întotdeauna faptele, realitatea, de judecăţile sau interpretările noastre.
2) Să ne identificăm şi exprimăm sentimentele legate de realitatea respectivă.
3) Să ne conştientizăm nevoile reale.
4) Să învăţăm să formulăm cerinţe clare, adică să identificăm acele lucruri care pot duce la împlinirea nevoilor descoperite.

Aceştia sunt cei patru paşi ai conectării cu sine.

În aceeaşi situaţie, care dintre aceste două reacţii credeţi că mi-ar menţine relaţia plină de iubire şi compasiune cu copilul meu şi l-ar face pe el mai cooperant? Şi în care dintre aceste două cazuri am eu, ca părinte, parte de mai mult echilibru şi armonie interioară:

A: „Tudor, ai făcut din sufrageria asta o cocină. E a mia oară când îţi spun să-ţi pui jucăriile la loc. Eşti o puşlama nerecunoscătoare care nu face nimic şi nu ştie decât să aibă pretenţii. Du-ţi jucăriile în camera ta, că le iau pe toate şi le arunc.”

sau

B: „Tudor, nu-mi place să calc pe jucării când intru în sufragerie şi mi-aş dori să păstrăm ordinea în spaţiul comun. Vrei, te rog, să-ţi duci jucăriile în camera ta?”

Acesta ar fi, desigur, doar începutul unui dialog, însă cred că putem cu toţii anticipa care dintre cele două discuţii va decurge mai amiabil şi va păstra intactă apropierea dintre mine şi copil.

E nevoie de multă perseverenţă şi de o schimbare profundă de paradigmă pentru a vedea lucrurile mişcându-se în direcţia comunicării empatice. (Asta şi pentru că majoritatea dintre noi am fost crescuţi în alt mod.) Funcţionează şi pentru copii, care sunt mai degrabă intuitivi, impulsivi, decât raţionali?

Este adevărat, cei mai mulţi dintre noi am fost crescuţi într-un sistem bazat în mare măsură pe etichetări şi evaluări, pe frică, vinovăţie şi ruşine ca factori de motivare a copiilor, un sistem în care nu am fost nicidecum încurajaţi să ne explorăm şi să ne exprimăm universul emoţional, în care nevoile reale, autentice ale fiinţei erau aproape cu desăvârşire ignorate. Şi, dat fiind că nu avem acces direct la nevoile noastre, de multe ori nici nu ştim foarte limpede ce vrem de la ceilalţi, iar cerinţele pe care le emitem sunt ineficiente. O altă consecinţă ar fi că, în lipsa conectării cu sine, nu reuşim să ne conectăm nici cu cei dragi nouă – partenerul de viaţă, copilul, părinţii noştri.

Pe 16 și 17 martie, Monica Reu (Asociația pentru Comunicare Nonviolentă), în colaborare cu Totul despre mame și Transylvania College, va organiza pentru a patra oară în România o nouă serie de conferințe susținute de Alfie Kohn. Conferința ”De la pedepse si recompense la cooperare și colaborare” va avea loc la București pe 16 martie, la MNAR, sala Auditorium și pe 17 martie la Cluj, la Transylvania College. Detalii AICI.

Copiii noştri, însă, nu au fost încă „poluaţi” de aceste condiţionări, ei sunt în permanent contact cu ce simt şi cu ce au nevoie şi îşi exprimă foarte clar şi limpede trăirile şi nevoile. Şi ştiu să şi ceară. De multe ori modul lor de a se exprima şi cerinţele lor sunt atât de directe încât ne pun pe noi, adulţii, în încurcătură.

Un exerciţiu pe care îl propun fiecărei serii de părinţi care vin la cursul de parenting prin comunicare nonviolentă este acela de a scrie care sunt calităţile, trăsăturile pe care îşi doresc să le vadă la copiii lor când aceştia vor fi adulţi. De fiecare dată lista cuprinde calităţi precum determinarea, empatia, compasiunea, curajul de a spune „nu”, independenţa, încrederea în sine, îndrăzneala, motivaţia interioară, iubirea de sine. La câteva momente după ce recitim lista, toţi suntem loviţi de o realitate surprinzătoare. Stai o clipă… Copiii noştri sunt aşa acum! Rolul nostru nu este, în acest caz, decât să le permitem să continue să fie aşa. Şi ei vor continua să fie aşa, dacă la rândul nostru vom da dovadă de empatie, compasiune şi toate celelalte calităţi pe care le vrem de la ei.

În concluzie, copiii nu au nevoie de cursuri de comunicare nonviolentă, ci de adulţi care să comunice empatic, coerent şi armonios cu ei.

În pedagogia clasică se recomandă foarte des practicarea unor metode de disciplinare care includ pedepsele şi recompensele. Care sunt, din perspectiva CNV, pericolele acestui gen de educaţie?

Atât pedepsele, cât şi recompensele sunt factori extrinseci de motivare a copiilor, modalităţi prin care adulţii îi determină pe cei mai mici să facă lucruri pe care ei, din diverse motive, nu şi-ar dori să le facă. Este vorba despre un joc de putere prin care eu, adult, având acces la mai multă forţă şi mai multe resurse decât tine, copil, îţi ofer sau îţi retrag lucruri la care tu tânjeşti, în funcţie de ceea ce faci. Cel mai dureros atât pentru copil, cât şi pentru relaţie, este atunci când iubirea este pusă la bătaie astfel.

Pe termen lung, pericolele şi capcanele sunt, după părerea mea, mult mai numeroase şi mai dureroase decât avantajele.

La copilul pedepsit vom constata o scădere a stimei de sine şi a încrederii în sine. Frica, vinovăţia şi ruşinea ce decurg din pedepse aproape niciodată nu transmit valori şi nu îl fac pe copil dornic să coopereze în mod autentic cu părintele. El doar se supune până în momentul în care ameninţarea nu mai există. În sufletul lui se acumulează în timp resentimente şi încrâncenare împotriva părintelui. Pe de altă parte, părintele care practică pedeapsa ca formă de educaţie trebuie să îşi adapteze tehnica în mod constant şi să găsească în permanenţă acele lucruri care îl vor face pe copilul lui să sufere mai tare.

Nici la copilul recompensat lucrurile nu stau mai bine, căci în timp ajunge să se concentreze mai mult asupra premiului decât asupra activităţii în sine. El nu mai găseşte bucurie în ceea ce face, ci doar în „bombonica” ce se află la capătul acestui drum. Drept urmare, în lipsa premiului, motivaţia dispare. Ca şi pedeapsa, recompensa funcţionează pe termen scurt și, pe măsură ce copilul creşte, vor creşte şi pretenţiile lui.

În aceeaşi măsură, şi pedeapsa şi recompensa îl îndepărtează pe copil de forul lui interior, de conştientizarea propriei valori şi a valorii lucrurilor pe care le face, astfel încât el va avea întotdeauna nevoie de o persoană într-o poziţie superioară să-i spună dacă ce a făcut este sau nu bine și valoros. În fine, relaţia părinte-copil are de suferit, căci sistemul dominator creat astfel sapă adânc la rădăcina încrederii, respectului şi apropierii dintre ei.

Ce alternative avem pentru a stabili câteva reguli de bază pentru copii (mai ales pe acelea care contribuie la siguranţa lor)? Renunţând la pedepse şi recompense şi căutând metode empatice de comunicare, putem să stabilim limite ferme?

Lipsa pedepselor şi recompenselor din educaţia copilului nu este sinonimă cu permisivitatea totală din partea părintelui. În comunicarea nonviolentă căutăm să creăm cu copiii noştri o relaţie de o anumită calitate, în care valorile sunt iubirea necondiţionată, empatia, respectul reciproc şi cooperarea, iar mijloacele pe care le folosim ne asigură clădirea şi menţinerea acestei legături.

Putem, cu ajutorul CNV, să stabilim câteva reguli de bază ale traiului în comun, astfel încât convieţuirea să fie plăcută şi benefică pentru toată lumea. Din experienţa mea, trei elemente îi pot face pe copii mai dispuşi să le respecte: părintele să nu impună reguli pe care el însuşi nu le respectă; copilul să cunoască valoarea pe care regula respectivă o protejează; copilul să fie luat în considerare, consultat, atunci când se stabilesc regulile.

În esenţă, ceea ce căutăm este să creăm un sistem relaţional în care nevoile tuturor membrilor familiei să fie luate în considerare. Voi descrie mai întâi cele trei instrumente principale pe care le folosim, după care le voi exemplifica pe o situaţie concretă:

1) Limitele legate de siguranţa şi integritatea fizică sunt poate cele mai importante şi, ca părinţi, le stabilim intervenind prompt ori de câte ori anticipăm o vătămare sau agresiune de orice fel. Marshall Rosenberg a numit asta „utilizarea forţei în scopul de a proteja„.

2) Foarte importantă este conştientizarea faptului că în spatele oricărei acţiuni pe care copilul meu o întreprinde şi cu care eu nu sunt de acord se află o nevoie. De cele mai multe ori, dacă identific nevoia copilului şi îi ofer posibilitatea de împlinire în alt mod – mai puţin deranjant pentru mine – comportamentul respectiv încetează. Aceasta este abordarea empatică, încercarea mea de a mă pune în locul lui şi a vedea ce anume îl pune în acțiune.

3) În fine, un alt mod în care îmi pot ajuta copilul să înţeleagă consecinţele acţiunilor lui este să-i ofer în permanenţă feedback, şi este important să-i ofer feedback şi atunci când face lucruri care nu sunt în armonie cu valorile mele, dar şi atunci când face lucruri care mă ung pe suflet (adesea, această a doua parte e cam ignorată).

Iată o combinaţie a celor trei elemente „la lucru”:

Emma mea avea doi ani. Câinele nostru, Balki, avea 11 şi dormea dus. Emma s-a apropiat de gura câinelui şi i-a ridicat buza apucându-l de mustăţi. M-am dus imediat lângă ea, am luat-o de mână şi am eliberat mustăţile câinelui (utilizarea forţei în scopul de protecţie). Apoi i-am explicat îngrijorarea mea (feedback): „Când o apuci pe Balki de mustăţi, mi-e teamă că o doare şi te poate muşca.” Apoi mi-a fost destul de simplu să mă pun în pielea Emmei (empatie) şi să-mi dau seama care erau nevoile ei (explorare, descoperire) în situaţia dată: „Eşti curioasă să-i vezi colţii?” Odată ce am primit confirmarea, am găsit o strategie mai sigură de a-i împlini nevoia, având grijă şi de starea de confort a câinelui. Am trezit-o pe Balki şi am purces la a o mângâia, piguli şi explora împreună. La final, şi eu, şi câinele, şi copilul eram întregi, nevătămaţi şi încântaţi de experienţa trăită.

Copiii au perioade (mica adolescenţă din jurul vârstei de doi ani, adolescenţa) când îşi descoperă individualitatea, personalitatea, când devin din ce în ce mai independenţi şi uneori mai combativi sau conflictuali. Ne poate ajuta un curs de CNV să trecem mai lin peste aceste perioade?

Nu cred că revolta şi combativitatea sunt elemente esenţiale şi inevitabile ale descoperirii de sine. Ele intervin atunci când copiii se simt neînţeleşi, neascultaţi, neapreciaţi, îngrădiţi, sufocaţi. Cred mai degrabă că în părinţi intervine o schimbare când copiii lor trec aceste praguri.

La doi ani, copilul tocmai a început perioada marilor explorări, iar adulţii din jurul lui, adesea cu cele mai bune intenţii, încep restricţionările: „Nu alerga! Nu te sui acolo! Nu lua jucăria băieţelului! Nu te murdări! Nu fi rău!” Reacţia firească a copilului – de altfel, reacţia firească a fiinţei umane în astfel de cazuri – este să se opună, căci autonomia este o nevoie universal umană. Şi da, copiii învaţă şi încep să spună „nu”, şi da, se întâmplă mai des decât până atunci, dar mi-aş dori să nu luăm „nu”-urile lor ca pe o declaraţie de război, ci ca pe o etapă a definirii lor ca oameni şi, de ce nu, ca pe o invitaţie la dialog, la a ne cunoaşte unul pe celălalt.

Adolescenţa… Cred că ne-o amintim cu toţii. Este o etapă de trăiri foarte intense şi adesea am văzut că revolta este o reacţie la incapacitatea adulţilor de a accepta şi respecta intensitatea sentimentelor, de a asculta fără a da sfaturi şi fără a critica. În societatea noastră cred că e minimalizată mult nevoia adolescenţilor de a se simţi iubiţi necondiţionat de către părinţi, de a fi văzuţi şi valorizaţi. Personal, văd revolta şi combativitatea lor mai degrabă ca pe un strigăt de ajutor.

Darul minunat al comunicării nonviolente este acela de a ne menţine în permanenţă conectaţi cu copiii noştri, apropiaţi sufleteşte de ei. Ceea ce nu înseamnă că nu vom avea niciodată conflicte, ci că vom putea gestiona aceste conflicte în beneficiul ambelor părţi, cu la fel de multă grijă şi faţă de nevoile noastre, şi faţă de ale lor. În momentul în care avem o relaţie bazată pe încredere, pe acceptare a diferenţelor dintre noi, pe empatie, nu ne este teamă să ne deschidem sufletul unul faţă de altul şi să fim autentici.

Comunicarea nonviolentă nu este un instrument ce poate fi aplicat doar în familie. Am văzut că în alte ţări s-a implementat şi în şcoli. Ar fi minunat sa avem şi în România prima şcoală în care să fie practicată CNV. Crezi că e un proiect realizabil?

Încep cu un mare „of”, un „of” din tot sufletul, căci mi se pare îngrozitor de trist ce se întâmplă în şcolile noastre, devenite un mediu haotic şi neprietenos în care, în mare măsură, nici profesorilor şi nici copiilor nu le mai face plăcere să se afle.

Însă da, în Statele Unite, Marshall Rosenberg a introdus comunicarea nonviolentă în şcoală, după care Marianne Gothlin, prietena şi colega mea, a aplicat principiile CNV în grădiniţa şi şcoala pe care le-a fondat în Stockholm. Am fost în vizită, şi am rămas atât de plăcut surprinsă să descopăr un loc, o instituţie de învăţământ de unde copiilor nu le mai venea să plece acasă; să descopăr relaţii fireşti, amicale, apropiate între cadre didactice şi elevi; să descopăr un loc unde notele nu reprezentau valoarea elevilor, ci doar gradul lor de interes faţă de anumite materii.

S-au mai realizat şi alte proiecte de acest fel în Italia, Serbia şi Israel, însă singurul meu contact cu CNV în şcoală a fost în Suedia. Şi mi se pare important să specific cum a luat naştere instituţia asta, deoarece iniţiativa nu a fost nici a Ministerului Educaţiei, nici a vreunui Inspectorat, nici a unui cadru didactic, ci a unui grup de părinţi care şi-au dorit altceva pentru copiii lor.

De doi ani, colaborez în proiectul NVC in Education, iniţiat tot de trainerul Marianne Gothlin. E un program care în fiecare an poposeşte în altă ţară a Europei şi are ca scop crearea unor comunităţi de profesori, educatori şi părinţi care cred în principiile comunicării nonviolente şi colaborează pentru înfiinţarea de şcoli şi grădiniţe care să ofere copiilor o educaţie pusă cu adevărat în slujba vieţii, a potenţialului şi a împlinirii lor ca oameni. Şcoala CNV România este, momentan, doar la stadiul de vis de-al meu.

Pe 16 și 17 martie, Monica Reu (Asociația pentru Comunicare Nonviolentă), în colaborare cu Totul despre mame și Transylvania College, va organiza pentru a patra oară în România o nouă serie de conferințe susținute de Alfie Kohn. Conferința ”De la pedepse si recompense la cooperare și colaborare” va avea loc la București pe 16 martie, la MNAR, sala Auditorium și pe 17 martie la Cluj, la Transylvania College. Detalii AICI.

Foto: Dedi Grigoroiu, Alexandra Dincă, Uncle Jeb Studio

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa