Lăsaţi copiii în pace…

balet-totul-despre-mame

…și nu vă mai vărsați frustrările pe ei!

Printr-a patra mi s-a năzărit că vreau să fac balet. Toată ziua fandam şi ţopăiam, visând la momentul în care voi cuceri o sală întreagă. Mi-aş fi dorit mai mult să merg la gimnastică, motivată de succesul Danielei Silivaş, dar, cum depăşisem cu vârsta ideală pentru iniţierea în acest sport, m-am sucit şi am ţâşnit-o spre dans. Aşa că m-am înscris cu elan la cursurile de balet ale unui renumit club al copiilor din oraş, conduse de o doamnă rafinată şi extrem de bine îmbrăcată, întruchiparea unei “madame” fără cusur.

Primele şedinţe au fost uşoare și am avut ocazia să mă împrietenesc cu celelalte “balerine”, grupa fiind formată din 15 fete cam de aceeaşi vârstă cu mine.

Printre ele, două colege de şcoală, cu care am şi mers bucuroasă la repetiţii. Îmi plăcea nespus de mult la balet, simţeam că dansul îmi dă o energie pe care n-o mai simţisem până atunci şi îmi atingeam mereu costumul cu fluture pe care mi-l adusese o vecină din străinătate, doar că să-mi dau seama că dansez şi nu e totul doar un vis.

În plus, la ore parchetul lucea, oglinzile îmi arătau la fiecare mişcare un caleidoscop de piruete şi codiţe, iar doamna profesoară era un exemplu de eleganţă şi profesionalism. Pe coridoarele de la şcoală mergeam cu postura nobilă deprinsă la ore, mișcând picioarele cu graţia unei prim-balerine şi uitându-mă către toţi ceilalţi cu aerul de: „Priviţi-mă, voi fi o stea!”. Lumea era a mea, iar eu eram în mijlocul ei.

O eroare simplă, un cuvânt greu

Într-o zi, traiectoria stelei a luat-o într-o direcţie nebănuită: trebuia să mă întâlnesc cu cele două colege în staţie, dar am întârziat din pricina unei lucrări de control şi nu le-am mai găsit. Din neatenţie, m-am urcat într-un troileibuz greşit. După vreo două staţii am observat greşeala şi am coborât disperată într-o zonă complet necunoscută, cu multe case vechi şi străzi neasfaltate, neştiind exact în ce parte s-o iau. Un om întâlnit acolo m-a îndrumat şi am luat-o pe jos către balet, plânsă toată, împiedicându-mă ca bleaga de orice mic obstacol găsit şi reuşind să-mi rup şi o bretea de la ghiozdan.

Am ajuns la repetiţie aproape de final, gâfâind ca un săritor de garduri. Lacrimile mi se uscaseră pe faţă, lăsând dâre mâzgălite în urma lor, hainele îmi erau pline de noroi şi de ciulini, iar breteaua ruptă de la ghiozdan atârna stingher. Probabil că arătam groaznic, pentru că atât copiii, cât şi muzica s-au oprit, în timp ce distina profesoară a întors capul său cu gât de lebădă către mine.

– Ce cauţi aici, fetiţo? mi s-a adresat cu o voce înţepătoare.

– Am luat un alt troleibuz şi n-am ştiut cum să ajung altfel, decât pe jos, am apucat eu să îngaim printre suspine. Trebuia să mă întâlnesc cu nişte colege şi am întârziat puţin, iar…

Cred că nu ai înţeles, mi-a repetat, mai înţepător ca prima dată, ce cauţi aici? Tu vezi ce-i AICI?

– Păi sunt înscrisă la ora de balet, eu sunt Raluca…

– Raluca? Care Raluca? a continuat doamna, parcă nu la fel de distinsă şi de rafinată.

Cea cu costumul cu fluture, am mai adăugat sfârşită, ştiind că numele de familie n-are să fie deloc edificator în situaţia dată.

A, mda, cea care nu ţine pasul cu celelalte, a rostit grăbită profesoara, şi cred că ştim cu toţii de ce nu ţine pasul, nu fetelor? şi a căutat rapid o aprobare din partea colegelor, la fel de nedumerite că şi mine. Cum nimeni n-a răspuns, doamna s-a întors către mine şi a rostit cât se poate de sacadat: pentru că eşti g-r-ă-s-u-ţ-ă. Şi ai toate şansele să fii de-acum încolo o g-r-a-s-ă. Iar la balet avem nevoie de s-l-a-b-e. Fete suple şi care se mişcă uşor. Nu g-r-a-…

Deja nu mai auzeam ce spune. Lacrimile noi îmi şiroiau peste dârele mâzgălite de mai devreme, iar ghiozdanul părea şi el că e în hohote alături de mine.

– Acum pleacă. Ne-ai deranjat destul repetiţia. Fetelor, de la capăt! Şi s-a întors ca şi cum nici n-aş fi fost în sală, dându-i precipitat startul pianistei.

Cuvintele distrug

Mulţi ani de-atunci, nu mi-a fost deloc bine. Am refuzat să mai dansez vreodată şi, fără întâlnirea unor oameni blânzi, nici până azi n-aş fi clintit un muşchi pe niciun fel de ritm.

Acum mi-e clar că ceea ce a făcut madame a fost josnic, imatur şi neprincipial. Şi regret că fetiţa de atunci n-a ripostat, când ar fi putut foarte bine să-i zică ceva de genul “Lăsaţi copiii în pace!” sau „Frankly, my dear, I don’t give a damn”. Dar cred că era prea subtil pentru madame. Tot ce trebuia să-i fi spus era: „Amico, eşti idioată”.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație