Plânsul la copii. De ce e bine să le dați voie copiilor să plângă

plânsul la copii femeie cu bebeluș
Un bun părinte știe să ofere spațiu de confort unde copilul poate să plângă, fără să îl oprească. Iată ce trebuie să știți despre plânsul la copii.

Puține lucruri pe lumea asta te fac să te simți mai incomod decât un adult care plange lângă tine. Dacă e o femeie și e o prietenă bună, mai treacă-meargă, te încumeți să o iei în brațe și să încerci să o liniștești. Dar orice variantă în afară de cea mai bună prietenă ne face să ne urcăm pe pereți.

Am face orice să se termine odată și nu ne putem gândi decât că este de datoria noastră să îl liniștim pe cel de lângă noi, să îi facem ceva să se oprească. Rămânem stană de piatră sau ne agităm necontrolat, producând batiste, șervețele, șșșșșș-uri, oftaturi pline de înțeles, dar nu gândim decât: “Oprește-te odată! Te rog eu, oprește-te!” Ca și cum plânsul ar fi o formă de tortură, de genul picăturii chinezești, pe care bietul om la capătul răbdării o aplică celor din jur…

Există desigur și o parte pozitivă a acestui ciudat fenomen: recunoașteți, fetelor, de câte ori nu ați scăpat de o binemeritată amendă înscenând un plâns magistral? Polițiștii sunt și ei oameni, desigur, și dacă îi sperie ceva atunci acel ceva este o femeie care plânge!

Tu ai curaj să plângi în public?

Deși știm din proprie experiență cât de bine ne simțim un plâns bun, uităm acest amănunt de fiecare dată când altcineva plânge. Atunci intră în funcțiune ceva ce eu numesc interdicția socială a plânsului: acceptăm mai degrabă un om complet gol lângă noi decât un om care plânge. De ce procedăm oare așa și ce efect are asupra felului în care ne creștem copiii?

Prima căutare pe google a “plânsului în public” m-a suprins chiar și pe mine. Linkurile de pe prima pagină se refereau fie la “cum să te abții să plângi în public”, fie relatau cu mult umor situațiile penibile în care s-au aflat cei care nu au știut “cei zece pași pentru a te abține să plângi” și au comis-o: au plâns de față cu alți oameni. Mi-a fost clar că lucrurile sunt mai grave decât credeam: ce ne sperie atât de tare la plâns încât am face orice să îl evităm, la noi, la ceilalți și, mai ales, la noi în prezența celorlalți?

Plânsul la copii și întrebarea: “Nu sunt o mamă bună?”

Lucrurile devin și mai clare atunci când este vorba de copiii. Proba de foc pentru o tânără mamă este capacitatea de a-și opri copilul din plâns. Așteptările noastre, ale celorlalți, dar și ale ei, ale mamei față de ea însăși se leagă de idea că mama este responsabilă de plânsul copilului și, dacă este o mamă bună, va reuși să îl oprească. Dacă totuși nu reușește, sentimentele de vinovăție, furie, neputință, anxietate se năpădesc asupra ei și inevitabil ajunge la dureroasa concluzie: “Nu, nu sunt o mamă bună!”

Dar este părintele cu adevărat responsabil de plânsul copilului? Poate părintele să știe de fiecare dată DE CE plânge copilul? De câte ori nu ați auzit o mamă de bebeluș la capătul puterilor, spunând “dacă aș înțelege măcar de ce plânge…”

Plânsul la copii este un proces de vindecare, prin care se depășește durerea

Psihologul Aletha Solter este unul din specialiștii care s-au aplecat cu cel mai mare interes asupra plânsului copiilor, iar concluziile ei par să meargă contra a tot ceea ce am fost învățați că înseamnă un bun părinte. Un bun părinte știe să ofere acel spațiu de confort și încredere unde copilul poate să plângă, fără ca părintele să încerce să îl oprească.

Gândiți-vă, pentru un moment, la ce simțiți voi când plângeți. Ceva v-a supărat cu siguranță, dar plânsul nu este durere, plânsul este tocmai procesul de a depăși durerea, cum bine ne spune Aletha Solter. Analize chimice au dovedit că lacrimile conțin hormonul stresului și dacă știința nu vă convinge, amintiți-vă doar cum vă simțiți voi după un plâns bun: mult mai puțin tensionate, nu-i așa?

Instinctul nostru de părinți și dragostea pentru copiii noștri ne face să dorim lucruri nerezonabile, cum ar fi să îi ferim pe copiii noștri de orice durere. Deși știm că acest lucru nu este numai imposibil, ci și contra-productiv pe termen lung, ne trezim în fiecare dimineață cu acest plan, rostit sau nerostit: să îi protejăm pe copiii noștri de orice ar putea să îi facă să sufere.

Dar suferința apare, inevitabil: poate fi nașterea unui frate sau pierderea unei jucării, poate fi o ceartă cu cel mai bun prieten sau un genunchi julit. Mică sau mare, durerea apare. Și atunci noi, părinții ce facem? Încercând să oprim suferința, oprim de fapt tocmai procesul care îl ajută pe copil să depășească durerea: plânsul. “Nu plânge, puișor, hai cu mama, șșș! Hai, nu mai plânge!”

Nu putem opri suferința, dar încercăm să oprim plânsul la copii

Mamele sunt experte în a opri plânsul la copii. Al copilului lor sau al copilului alteia. De la legănat și cântat, la descântec, tetine îmbibate cu alcool sau chiar medicamente calmante, fiecare societate are metode specifice pentru a opri plânsul copiilor. Printre mamele de bebeluși circulă avertizări despre cât de periculos este plânsul la copii. Mie, mamă de băieți, mi s-a spus pe mai multe voci că dacă plânge mai mult de cincisprezece minute asta îi va afecta organele genitale (?!).

Îmi amintesc cum, pe la vârsta de două luni, bebelușul mi-a fost pur și simplu smuls din brațe de o tanti binevoitoare de la o pensiune montană: “E sigur deochiat!” mi-a zis și a început să îl legene cu forță în timp ce îi șoptea descântece. Era prima lui ieșire la munte, mersesem mult cu mașina, își schimbase camera de dormit, erau mulți oameni în jur, iată tot atâtea motive pentru un bebeluș de câteva luni să fie nervos sau suprastimulat și, ca atare, să plângă…

Plânsul la copii – De ce plâng copiii?

Sunt două categorii mari de motive care genereaza plânsul la copii. Prima este cea pe care o recunoaște cu ușurință orice părinte: vrea să mănânce, să fie schimbat, vrea să te joci cu el sau pur și simplu să fie luat în brațe. După câteva săptămâni de părinție, devenim experți în a diferenția cel puțin cinci-șase tipuri de plâns, fiecare adresându-se unei anume nevoi.

Și totuși, rămâne plânsul ACELA. Plânsul acela care nu se oprește nici cu legănat, nici cu alăptat, nici cu cântat, nici cu ținut în brațe. Acesta este plânsul care pune părinții în dificultate. Acesta este plânsul pe care e musai să înțelegem că nu îl putem opri. Ba mai mult, că nu e folositor să îl oprim. Acesta este plânsul pe care trebuie să îl acceptăm, să îl ascultăm așa cum asculți poveștile triste ale unui prieten. Iar singurul fel în care îți poți ajuta copilul este să îl însoțești în procesul lui de vindecare, în plâns. Ia-l în brațe și lasă-l să plângă! Așa cum nu încerci niciodată să îi oprești râsul, nu îi opri nici plânsul!

Plânsul la copii – Ia-mă în brațe și lasă-mă să plâng!

Când mai cresc puțin, și pe măsură ce sunt opriți din plâns tot mai des (și da, băieții sunt, din păcate, mult mai afectați de aceasta interdicție a plânsului decât fetele), copiii încep să plângă “din nimic” sau să ceară din ce în ce mai multe lucruri care nouă ni se par absurde.

Vor să mănânce din farfuria verde în loc de cea roșie și asta declanșează o criză de plâns. Vor biscuitele pătrat și nu rotund și asta declanșează o altă criză de plâns. Părinții văd în asta dovada alintului și a răsfățului și opresc plânsul la copii mult mai abrupt și lipsit de empatie decât o făceau pe vremea când era bebeluș. “Oprește-te, dragă, chiar o să-mi faci o scenă pentru biscuitele ăsta pătrat?”.

Plânsul la copii – “Ia uite-te la el cum plânge, parcă e sfârșitul lumii!”

Este desigur greu să empatizezi că suferința copilului pentru un biscuite rotund sau pătrat. Dar dacă am lua în considerare posibilitatea că altceva dureros i s-a întâmplat copilului în decursul zilei și el nu a avut ocazia să plângă în acel moment? Poate copiii de la grădiniță l-au exclus din unul din jocurile lor și el și-a înghițit lacrimile. “Nu e frumos să plângi”, i s-a spus deja atât de des. Iar seara, cu părinții, acasă, a găsit spațiul și încrederea pentru a-și spune oful și a vărsa lacrimile nevărsate. Lacrimile lui nu sunt pentru biscuitele pătrat, lacrimile lui spun: “Mami, mi-a fost dor de tine toată ziua!”, “Mami, de ce nu vor copiii să se joace cu mine?”, “Mami, de ce nu mai e bunica cu noi?”, “Mami, mi-e frică!”, “Mami, mă simt atât de singur uneori!”, “Mami, și eu o să mor?”

Mami, ia-mă în brațe și lasă-mă să plâng!

Comandă ”Cartea bebelușului”, de Dr. Sears, care se concentrează asupra nevoilor de bază ale bebelușilor – alimentația, somnul, dezvoltarea, starea de sănătate și alinarea suferințelor. Aceasta este disponibilă AICI.

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație