Ne ascultăm copiii?

ascultam-totul-despre-mame

Când au ceva de spus, are cine să audă? Îi ascultăm pe copiii noştri?

Am crescut știind că trebuie să asculți de oamenii mari. De la părinți la bunici, de la profesori la vecini. Nu ţin minte să fi învăţat că trebuie să îi ascultăm pe copii.

Vârsta unui om îl plasa pe o scară invizibilă de vorbitor sau ascultător. Până în adolescență, ascultai. Îți puneai căciula pe cap dacă ți se spunea. Nimeni nu te întreba dacă ți-e frig sau nu. Mâncai când se punea masa, nu dacă îți era foame. Înghițeai pedepsele dacă un alt adult îți pâra comportamentul. Nu exista o discuție în care măcar să visezi să îți spui punctul de vedere. Şi nici situaţii în care să auzi “da, dragă, te ascultăm!”

Dar de ce să îi ascultăm pe copii?

Pentru că și ei au ceva de spus. De la primele zile, când ne spun că le e foame sau că e îndoit cearceaful sub ei și se simt inconfortabil. În acele prime zile sau săptămâni, nu vorbim limba lor și nici ei pe a noastră. De aceea stăm cu ei în brațe și intrăm în panică pentru că nu înțelegem ce vor. Avem senzația că n-o să înțelegem, de fapt, niciodată. Până când, încet, încet, învățăm să comunicăm. Noi cu ei, ei cu noi. Descoperim sensul fiecărei silabe din plânsul lor de bebeluși, iar ei știu să descifreze orice intonație, indiferent cât de subtilă, din tonul nostru. Suntem fericiți și ușurați când spun primul cuvânt, când leagă prima propoziție.

Apoi le cerem să tacă

Ajungem apoi să comunicăm cu vorbe. Și să ni se răspundă. Ajungem la etapa “nu”-urilor frustrante. La tantrumuri, la despicat firul în patru, la crize de personalitate. Și, brusc, ne vine să le spunem să tacă. Faci așa pentru că așa îți spun eu. Eu sunt mare, tu ești mic. Mantrele copilăriei noastre. Dar copilul pe care abia așteptăm să îl auzim vorbind are ceva de spus. Are propriile lui nelămuriri. De ce ar trebui să meargă în vizită la prietenii tăi, care au un copil pe care el nu îl suportă, doar pentru că așa se face? De ce să meargă la grădinița unde se simte izolat sau speriat sau pus la colț- și nu neapărat metaforic? De ce să-și pună pulovărul pe el dacă se simte confortabil fără? De ce să nu asculți DE CE nu vrea să dea altcuiva mașinuța preferată, fie chiar și împrumut? Cum ar fi să te oblige cineva pe tine să-ți împrumuți parfumul sau perna sau rochița unei străine din autobuz sau de la restaurant?

Ne temem de ce au de spus?

Funcționăm mult pe reguli nescrise. Nu e frumos să refuzi, nu e bine să vrei, e preferabil să dorești. Dacă se poate. Nu e în regulă să pleci când vrei tu, ci când s-a terminat filmul. Ei bine, copiii noștri nu funcționează așa. Refuzul lor de a face ceva este unul care se bazează pe ceva mai mult decât dorința de a ne pune nouă răbdarea la încercare. Dorințele lor sunt autentic puternice și da, să nu primești ceva ce îți dorești chiar se simte ca sfârșitul lumii atunci când ești mic și nu prea poți să-ți îndeplinești, de unul singur, nicio dorință. Nu poți cumpăra ce vrei tu nici pentru masa de prânz, nici pentru cină. Nu ai cum să decizi unde mergi în vacanță sau la ce grădiniță te înscrii. Lucrurile astea vin de la cei mari și tot ce ai de făcut este să te supui.

Timpul nu e de partea noastră

Cum să nu te frustrezi? Cum să nu vrei, măcar, să vorbești despre asta? Cum să nu ai dreptul, măcar, să fii ascultat când ai ceva de spus, să ți se explice și apoi să ți se dea dreptul să te revolți? Nevoia copiilor de a fi ascultați este cât se poate de legitimă. Dacă li se spune să tacă, vor tăcea. O vreme. Dar va veni Măria Sa, adolescența, când toate lucrurile nespuse vor ieși la iveală cu puterea unei explozii de proporții. Atunci când foștii copii simt că se transformă în tineri, în oameni mari, ne vor arunca în față toate tăcerile impuse de până atunci. Și în loc să ne dăm șansa unui dialog ale cărui reguli s-au stabilit încă de când era vorba de fundițe roz versus fundițe bleu, ne vom pomeni cu o avalanșă de dureri mocnite scoase la lumină pentru că, pur și simplu, copiii noștri nu s-au născut să învețe să vorbească și, imediat după, să tacă.

Citeşte şi:
Tăcerea nu e mereu de aur
Când oamenii mari au de învățat
Ai dreptul să taci sau ai dreptul să înveți?
Nu mai puneţi etichete pe mame!
DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()