O internare fără lacrimi

internare-fara-lacrimi-totul-despre-mame

Sau despre cât de mult a contat că am rămas alături de copilul meu în timpul unor proceduri medicale de rutină.

O internare de două zile. Deci de-o noapte. Care, credeam eu, se va lăsa cu plânsete, traume și un copil supărat pe tot și toate. Doar că lucrurile au stat cu totul altfel, deoarece eu am putut sta cu el tot timpul.

Am ajuns veseli, dis-de-dimineață, la una dintre clinicile de pediatrie din orașul nostru. Eram liniștiți. Nu trebuia decât să dăm proba de urină la laborator iar puștiului să i se facă o ecografie la rinichi. Cu o zi înainte văzusem un strop de sânge în urina lui, sânge confirmat și în sumarul de urină. Altfel însă, nici o problemă. Copil vesel, fără febră, fără dureri, fără vreun simptom, de unde și suspiciunea medicului de familie de nisip la rinichi. Așa că efectiv mi-a fugit pământul de sub picioare în momentul în care medicul de gardă mi-a spus că trebuie să ne interneze. Că acea picătură de sânge poate însemna infarct renal sau o altă afecțiune medicală gravă, iar rinichii puștiului ar putea să cedeze de la o oră la alta.

Citește și: Mic dicționar de boli ale copilului (1)

Și ne-am internat…

Recunosc că, inițial, am refuzat internarea. Până la urmă însă, poveștile despre infarctul renal (cred că unul dintre rezidenții acolo de față a menționat și ceva despre lupus) m-au speriat atât de tare, încât am fost de acord.

Dar le-am spus că nu am de gând să-mi las copilul de 3 ani singur în niciun moment. Deci, dacă va fi nevoie să îi ia sânge pentru analize, doresc să fiu de față, să stea în brațele mele. Mi s-a spus că așa ceva ar fi împotriva regulamentului intern, dar că vom vedea atunci, pe loc, ce putem face. O să facem o externare pe propria răspundere, asta o să facem, mi-am spus eu în gând, dar am dat blajin din cap și am urmat o asistentă. Asistentă care, odată ajunși în salon, a început să-i prezinte copilului (cu cele mai bune intenții, sunt convinsă acum de asta) cât de minunat e la ei. Că pe pereți sunt nu-știu-ce desene. Că așternuturile de pat sunt cu animăluțe. Că e plin de copii la ei.

Dar pentru că nici eu, nici copilul (cu atât mai puțin el) nu aveam chef de socializat în acele momente, am rugat-o să mă lase pe mine să vorbesc cu el. Și i-am spus explicat puiului exact situația în care ne aflam: că frumos nu va fi, că probabil va fi nevoie să-i ia sânge din mânuță și că asta va durea, că și eu sunt supărată și puțin speriată, luată ca din oală, că și pe mine mă lasă rece desenele de pe pereți… Dar că, în ciuda tuturor acestor lucruri, voi fi în fiecare secundă lângă el și vom face tot posibilul să ne și distrăm. Măcar puțin.

În brațe la mama e totul mai ușor

Nu a durat foarte mult până când asistentele ne-au chemat pentru a-i lua puștiului sânge. Am tras aer în piept, mi-am pus pe față masca de om hotărât și le-am anunțat că eu nu plec nicăieri, rămân cu copilul. Și tocmai când mă pregăteam să încep să le explic de ce e mai bine așa, nu doar pentru copil, ci și pentru ele, pentru că le va fi mai ușor așa, m-am trezit cu un zâmbet cald în față și o replică la care chiar nu mă așteptam: “Sigur că da, rămâneți, nu este nicio problemă, doar mânuța i-o vom ține noi”. Nu mi-a venit să cred. Chiar nu mi-a venit să cred. Așa cum nici lor nu le-a venit să creadă că cel mic nu s-a zbătut și nu a plâns absolut deloc. Nici măcar o lacrimă. A strâns puțin din buze și m-a pus să-i mai povestesc o dată despre cât de tare m-a durut pe mine când, în vacanță, m-au mușcat în aceeași zi o viespe și o albină.

Momentul defulării și-un cuvânt urât

Dacă atunci când i-au luat sânge nu a zis nici mâc, la ecografie lucrurile au stat altfel. Supărat, nervos și foarte hotărât că el vrea acasă, a început să trântească lucruri prin cabinet și să lovească în stânga și-n dreapta. Așa că l-am luat strâns în brațe, am ieșit cu el în curte și l-am rugat să-mi spună când e pregătit să intrăm din nou. L-am întrebat dacă există ceva ce aș putea face ca să se simtă mai bine. Da, ar cam fi ceva, mi-a răspuns. Să mă duc la tanti doctor și să-i spun un cuvânt urât. Ce cuvânt? “Căcăcel”, a venit prompt răspunsul. Așa că ne-am întors în cabinet, eu am tot repetat “căcăcel” cât timp i s-a făcut ecografia, iar copilul a râs și s-a declarat mulțumit. Îmi cer scuze încă o dată pe această cale doamnei doctor pentru avalanșa de căcăcei pe care i-a auzit în decurs de 5 minute. Și îi mulțumesc că a intrat în joc!

În rest, până la externare, puștiul meu s-a distrat de minune cu celălalt băiețel din salon. Atât de bine încât, odată ajunși acasă, m-a întrebat când mai mergem la clinică. Fără traume, fără lacrimi!

Se poate și așa!

Ce doream să spun, de fapt? Că se poate. Se poate (și e atât de benefic!) să stai cu copilul cât timp i se ia sânge sau au loc alte proceduri medicale de rutină. Se poate să îi rogi pe medici să îi acorde copilului – sau ție, uneori – măcar 5 minute pentru a vă acomoda cu ideea de act medical. Se poate să tragi linie undeva la mijloc și să fii acolo pentru copil, fără a-i încurca pe medici. Se poate să-i rogi să explice tot ce fac și tot ce urmează să facă. Se poate ca o experiență neplăcută să nu fie totuși traumatizantă pentru copil.

“Trauma separării este întotdeauna mai mare decât cea dată de actul medical”, spunea psihologul clujean Adela Moldovan în momentul lansării petiției “Stop traumatizării emoţionale a copiilor în spitale”. Iar aceste cuvinte mi-au răsunat mereu în minte în timpul celor două zile de spitalizare. Poate că experiența noastră a fost una fericită și nu se poate generaliza. Dar am vrut doar să spun că se poate și așa.

Sănătate!

Citește și:
Cum îţi pregăteşti copilul pentru operaţie
Mama şi bebe, nedespărţiţi după naştere în Olanda
Vocea ta: Când sistemul bolnav îţi tratează copiii
DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()