Parenting blând înseamnă că cei mici pot să facă ce vor?

Despre limite şi cooperare, cu dr. Laura Markham

“N-ar trebui să existe momente în care părintele să fie pur şi simplu cel care ia deciziile? Copiii fac cam tot ce vor, mai ales de când cu acest nou stil de parenting. Nu vreau să am un copil răsfăţat, pe care să nu-l pot controla.” – Amber

De multe ori, părinţii devin confuzi în ceea ce priveşte parentingul blând. Ei cred că, dacă se opresc din a da pedepse, copilul lor va face orice îi trece prin cap. Dar asta presupune că există doar două opţiuni: fie să fii permisiv, fie punitiv.

Ce zici despre a-ți menține aștepările, în timp ce îi oferi copilului înţelegere, dar şi sprijin pentru a-ţi satisface aceste aşteptări?

Să presupunem că-i spui copilului că e timpul de culcare şi el te ignoră sau spune că nu vrea să se culce. Care sunt alegerile tale?

Îl ameninţi sau îl pedepseşti. (Trebuie să iei măsuri din ce în ce mai serioase, seara tuturor se strică şi relaţia cu copilul tău se erodează.)

Îl laşi să facă ce vrea. (Faci un compromis în ceea ce priveşte ceea ce e bine pentru copilul tău şi pentru restul familiei. Până când explodezi, în cele din urmă… Nu e chiar un exemplu de parenting responsabil sau blând!)

Stabileşti o limită cu empatie. Spune-i: “Chiar nu vrei să te opreşti din joacă… Te înţeleg. E greu să te opreşti. Pun pariu că atunci când creşti te vei juca toată noaptea, în fiecare noapte, nu-i aşa? Dar acum e timpul să te pregăteşti de culcare. Vrei să-ţi duci avionul în zbor până la baie sau să te urci pe spatele meu şi să galopăm până acolo?”

Un părinte blând nu evită dezacordul. Conflictul face parte din orice relaţie interumană, copiii învaţă prin testarea limitelor, iar copilul tău nu va fi foarte entuziasmat să plece la duș în timp ce se joacă! Aşadar părinţii trebuie să stabilească în mod constant limite şi aşteptări.

Ceea ce face un părinte blând este să îşi gestioneze emoţiile, astfel încât să poată rămâne conectat cu cel mic într-o manieră iubitoare atunci când stabileşte aceste limite şi când traversează aceste dezacorduri. Această atitudine creează un cămin mai paşnic, îl ajută pe copil să-şi dorească să urmeze sfaturile părintelui şi să înveţe să-şi gestioneze la rândul său emoţiile, astfel încât să-şi poată gestiona chiar propriul comportament; şi chiar aşa va dori să facă!

Așadar, părinţii blânzi sunt mai responsabili decât majoritatea părinţilor – sunt responsabili de propriile reacţii, şi, prin urmare, de starea de spirit din casa lor, iar acest lucru le permite să fie nişte îndrumători mai buni pentru copiii lor.

Desigur, vor exista în continuare momente când copilul ajunge să “facă tot ce vrea”. De multe ori se întâmplă aşa pentru că eşti de acord cu ce face; spre exemplu, cu construirea unui castel de nisip pe plajă. Uneori face ce vrea pentru că îşi doreşte, într-adevăr, ceva, şi tu iei decizia că te poţi împăca cu finalitatea acţiunii lui; de plidă, cu existenţa unei mese pline cu nisip în casă. Alteori s-ar putea să vrea să facă chiar un lucru total iraţional pentru tine, dar te decizi să-l laşi şi să îl supraveghezi. Un exemplu ar fi atunci când construieşte un castel de nisip într-un coş de plastic din bucătărie. Şi da, uneori vei lăsa lucrurile să se întâmple doar pentru că îţi ţii celălalt bebeluş în braţe şi nu poţi interveni sau pentru că pur şi simplu nu ai energia necesară pentru o ceartă. În astfel de momente, decizi că nu va fi atât de greu să mături dacă el vine cu nisip din curte şi îl răstoarnă pe gresia din bucătărie ca să se joace. Ceea ce faci se numeşte „alegerea baricadei”. Dar, în toate aceste cazuri, nu abdici. Ci iei o decizie.

Parentingul blând înseamnă că îţi gestionezi primul propriile emoţii. Apoi, încerci să vezi lucrurile din punctul de vedere al copilului, astfel încât cauţi adesea o soluţie de tip câştig-câştig care-i permite copilului să obţină o parte sau chiar tot din ceea ce vrea. Dar nu-ţi laşi copilul să “facă ce vrea”, dacă într-adevăr crezi că răspunsul ar trebui să fie NU. Ai putea crede că ceea ce copilul tău vrea să facă nu este sigur. Sau poate că, pur şi simplu, nu mai poţi să te ocupi de curăţarea unui alt dezastru, pentru că astfel vei ajunge pe un teritoriu neplăcut, plin de resentimente, şi vei ţipa. La urma urmei, încerci să-i satisfaci nevoile copilului tău, dar şi nevoile tale contează, dacă ţi-ai propus să rămâi calm!

Aşa că părinţii blânzi chiar spun nu. Şi de multe ori. Iar ăsta nu e un lucru rău pentru copilul tău. De fapt, această modalitate de a trece de la ceea ce vrea el la ce-i ceri tu contribuie la dezvoltarea acelei părţi a creierului care-i oferă copilului autodisciplină. Dar există un lucru interesant la care trebuie să fim atenți. Când copiii se simt forțați să facă anumite lucruri în mod constant, ei încep să opună rezistenţă. De aceea, disciplina externă nu duce, de fapt, la autodisciplină. Cheia e să fii în continuare conectat şi plin de compasiune, aşa încât copilul să ştie că eşti de partea lui, şi, prin urmare, să vrea să coopereze cu tine la un anumit nivel, chiar și atunci când nu prea are tragere de inimă.

Să însemne toate astea că cel mic va coopera mereu fericit în acele momente? Din păcate, nu. De multe ori, el va obiecta în continuare. Deci cum poţi sta liniştit în aceste situații şi cum poţi avea o atitudine pozitivă? Iată:

1. Fii calm. Când intri în starea de “luptă sau de zbor” copilul va ieşi cu siguranţă de sub control. Dacă poţi să fii calm, copilul are mai multe şanse de a coopera. Cercetările arată că doar dacă-ţi observi respiraţia vei fi mai calm. De asemenea, te ajută să-ţi observi gândurile şi să regândeşti situația. De exemplu: “De ce-mi face asta? Nu suport aşa ceva!” ar putea deveni “Se comportă ca un copil pentru că este un copil. Eu sunt adultul aici. Orice s-ar întâmpla, mă descurc.”

2. Empatizează. În cazul în care copilul tău se simte înţeles, e mult mai probabil să accepte limita impusă. „Ţi-ai dori atât de mult să… Eşti atât de dezamăgit… Sperai să…”

3. Aminteşte-ţi că cei mici ne acceptă poziţia de lider doar pentru că avem o anumită relaţie cu ei. În cazul în care se opun sau ne sfidează, e un semn că trebuie să ne concentrăm asupra conectării cu ei. Dacă cel mic refuză adesea să coopereze, asigură-te că petreci zilnic un timp numai cu el. Toate familiile despre care ştiu că au pus în aplicare această regulă a timpului zilnic special petrecut cu cel mic mi-au zis că au avut o atmosfera casnică mai paşnică. Dar asta nu înseamnă să te rezumi la citit poveşti sau la gătit împreună. Ceea ce-i trebuie copilului tău este ca tu să torni toate dragostea ta în el şi să-i creezi o stare de siguranţă prin care el să-ţi arate toate aceste sentimente pe care le poartă în bagajul său emoţional, care, altfel, vor duce la un comportament „negativ”.

4. Renunţă la pedeapsă. Dacă i-ai zdruncinat mâna copilului sau l-ai târât către camera lui, drept time-out, poţi să fii sigur că va fi mai puţin cooperant. Asta pentru că nu crede că eşti cu adevărat de partea lui. Iar zona lui din creier care îi permite să alterneze situaţiile nu se mai dezvoltă; de ce s-o mai facă? El e forţat din exterior, aşa că nu îşi poate dezvolta autodisciplina. Aşa că, atunci când îl rogi ceva, el nu dispune de partea de control a creierului sau de motivaţia de a se conforma, dacă nu-l ameninţi. Dacă îţi doreşti o cooperare fără pedepse, trebuie să te concentrezi în primul rând pe conexiune, astfel încât copilul să vrea să-ţi urmeze exemplul.

5. Caută o soluţie de tip câştig-câştig. OK, deci nu se poate urca pe rafturi. Dar poţi să iei scara pliantă şi să îl ajuţi să urce? În majoritatea timpului, dacă-ţi clarifici îngrijorările, poţi găsi o cale de satisfacere a nevoilor ambilor. Asta nu înseamnă să faci eforturi supraomeneşti ca să-i satisfaci dorinţele lui în permanenţă. Ci că cel mic ştie că eşti de partea lui şi că vei încerca să-i îndeplineşti nevoile, în concordanţă cu nevoile restului familiei.

6. Întâmpină criza cu bine. Există momente când pur şi simplu nu se poate găsi o soluţie de tip câştig-câştig. Nu orice dorinţă a copilului trebuie să fie îndeplinită. De fapt, de multe ori tinerii provoacă o ceartă atunci când au nevoie doar de ajutor cu propriile emoţii. Mai ales dacă faci trecerea de la pedeapsă la parenting blând, copilul tău poate să se poarte într-un anume fel până la a-ţi semnala că are nevoie de ajutorul tău pentru a-şi goli bagajul emoţional.

Aşa că stabileşte o limită clară şi fii plin de compasiune. Aşa îi vei crea copilului tău siguranţa necesară de a-şi arăta lacrimile şi temerile. Când se poartă ca şi când ar fi sfârşitul lumii, aminteşte-ţi că cei mici au sentimente mari şi că creierele lor nu s-au dezvoltat încă suficient de mult pentru a procesa emoţiile prin cuvinte. Acceptă-i dezamăgirea cu cât de multă empatie poţi, chiar dacă furia lui este îndreptată spre tine.

Compasiunea ta îi transmite celui mic că ai înţeles şi că îţi pare cu adevărat rău că situaţia e aşa de supărătoare pentru el. Calmul tău (nu cuvintele tale) îi transmit că, de asemenea, ştii că acestea sunt doar sentimente ce se vor evapora odată ce sunt exprimate, iar soarele va veni din nou. Trăind toate acele emoţii în siguranţa prezenţei tale şi învăţând că el poate să răzbească cu bine este modul în care copilul tău îşi dezvoltă rezistenţa.

7. Aminteşte-ţi că a fi responsabil înseamnă să acţionezi ca un lider, nu ca un dictator. Liderii buni conduc prin puterea exemplului. Ei ascultă, încearcă să echilibreze nevoile tuturor şi să protejeze. Să fii responsabil înseamnă că-ţi asumi responsabilitatea pentru a oferi un mediu sănătos şi propice dezvoltării. Dar nu înseamnă că trebuie să ai mania controlului sau să fii punitiv.

8. Fă-ţi timp să-ţi procesezi propriile emoţii despre cum ţi-ai perceput părinţii ca fiind “responsabili.” De exemplu, dacă părinţii tăi au fost foarte stricţi, s-ar putea să te temi că nu eşti responsabil decât dacă îi controlezi fiecare mişcare a copilului tău. Sau poate că nu vrei să repeţi acel model, aşa că nu stabileşti niciun fel de limite. Asta nu-i ajută pe copii. Şi, cel mai probabil, vei ajunge să ţipi atunci când lucrurile ies în cele din urmă de sub control. Copiii fără limite ne scot mereu la iveala propriile limite.

Dacă, în schimb, ne permitem să ne dăm seama din nou toate aceste emoţii din copilărie, când ne simţeam trişti, singuri sau răniţi, ele nu ne mai pot controla. Nu vom intra în starea de luptă sau de zbor, atunci când copiii noştri sunt supăraţi. Suntem liberi să stabilim limite şi să ne ghidăm copilul cu empatie. Când ne pierdem direcţia, putem izgoni vina, putem porni vindecare şi ne putem reconecta cu copilul nostru.

Să-i lăsăm pe copii să facă ce vor nu e bine nici pentru ei, nici pentru noi. Dar partea minunată referitoare la limitele empatice este că acestea îi ajută pe copii să-şi dorească să coopereze. Iar aşa vei ajunge şi tu să fii un părinte mai blând.

Copyright © 2015 Dr. Laura Markham, traducere de Raluca Dumitrică cu permisiunea autorului. Articolul original a apărut aici.

Volumul “Părinți liniștiți, copii fericiți”, de Dr. Laura Markham, este disponibil aici.

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație