Și bărbații plâng câteodată!

barbatii-plang-totul-despre-mame

Poate că e greu de crezut, dar şi bărbaţii plâng!

Între a plânge și a te plânge este o diferență majoră. E ok să plângi şi da, şi bărbaţii plâng. Când un bărbat se plânge, însă, acesta este semnul că nu a plâns suficient o durere provocată de ceva ce l-a rănit. 

Acum câteva zile cineva a postat pe pagina mea de facebook următorul mesaj: Să fii puternic înseamnă să știi atât de bine să îți ascunzi suferința, încât lumea să creadă că ești bine. Inițial, nu am fost de acord cu acest mesaj și am vrut să-l șterg. Mi-am dat seama însă că de fapt dau delete vieții mele.

Plânsul era pentru noi o interdicție culturală

Pentru mine, ca și pentru mulți bărbați din generația mea, a plânge a fost considerat a fi un lucru rușinos și primejdios. Cum adică, bărbaţii plâng? În școală erai imediat exclus din gașca băieților tari dacă plângeai. Trebuia să suporți forme de agresivitate din cele mai ciudate pentru niște puștani, doar ca să-ți păstrezi identitatea în grup. Singura emoție acceptată era furia. În rest, tot ce te făcea vulnerabil era un semn de neapartenență și riscai să devii un indezirabil. Indiferent cât de grea era suferința, trebuia să duci totul pentru că, nu-i așa, bărbații nu plâng niciodată. Ei trebuie să fie puternici.

Un prieten mi-a spus când l-am întrebat cât de des plânge că poate o dată pe an. Și că e ok cu asta. Mi-a spus apoi de bunicul lui, care a trebuit să împuște oameni în război şi s-a ascuns într-o groapă chiar când tancul rusesc era să-l strivească. Părea a fi un model pentru el. Am reluat întrebarea și am constat că mulți dintre bărbații pe care îi cunosc, vorbesc cu multă jenă despre momentele când au plâns. M-a frapat că orice argument rațional sau științific aș fi folosit, despre cât de eliberator poate fi un plâns bun, frica de a fi ridicol în fața lumii era mai importantă decât igiena sufletească.

Între a plânge și a te plânge este o diferență uriașă

M-am tot întrebat ce se întâmplă pentru noi bărbații de ne este atât de greu să acceptăm lacrimile. O fi din cauza bunicului războinic. O fi, dar acum nu mai suntem în război. Acum e pace. O fi din cauza fricii de a fi exclus și etichetat de societate. Parcă nu cred. Cred că în spatele blocajului nostru stă ascunsă o confuzie între a plânge și a te plânge. Este o diferență uriașă, dar ușor de neobservat. A plânge este un proces natural, fiziologic. Organismul se curăță de toxine și elimină hormoni de stres. Te ajută să depășești un moment dificil și să-ți duci o suferință până la capăt. A te plânge este cu totul diferit. E o stare care provine dintr-o boală sufletească. Este o slăbiciune a firii și lipsă de încredere în cine ești. Este o stare de confuzie alimentată de emoții puternice, niciodată exprimate, dar astupate. Este o victimizare care ascunde o durere reală pe care crezi că nu o poți duce.

Când un bărbat se plânge este semnul că nu a plâns suficient o durere provocată de ceva ce l-a rănit. Există și varianta eroului care își învinge demonii vulnerabilității și luptă până la capăt pentru a nu vărsa o lacrimă. Este doar o mască. Am îmbrățișat în timpul unei terapii de grup un astfel de om. A plâns ca un bebeluș de 6 luni. A fost o experiență uluitoare și pentru el, și pentru mine.

Nu suntem eroi și nici victime. Suntem oameni

Undeva, în istoria noastră, am transformat vulnerabilitatea în slăbiciune. Am interpretat plânsul bebelușului nostru ca semn al neputinței. Și am expediat neputința într-un colț al lucrurilor periculoase. Am negat încă din pruncie că suntem vulnerabili și neputincioși, ca să facem față lumii în care trăim. Cu ce preț? Să-i arătam o mască. Să-i spunem. Hello… Sunt bine! Și lumea ne-a crezut și ne crede în continuare. Este o minciună pe care în mod programat continuăm să o propovăduim.

Nu, nu suntem eroi și nici victime. Suntem oameni, iar oamenii au nevoie să plângă pentru ca sunt vii și de multe ori îi doare. Și e ok să faci asta și în fața lumii, dar mai ales în fața copilului tău. Dar să plângi, nu să te plângi. Şi plângând o să-i arăți copilului tău un lucru extraordinar. Că a fi puternic înseamnă să accepți că ești vulnerabil. Că adevărata putere, cum spune un regizor pe care eu îl iubesc, stă în neputință şi singurul moment când suntem cu adevărat conectați unii cu alții este atunci când suntem vulnerabili. Iar a fi în relație cu familia ta şi cu prietenii tăi este adevărata putere.

Citeşte şi:
Cum să-ţi educi băieţelul
De ce le e frică proaspeţilor tătici?
Să nu ne mai temem de lacrimile şi crizele de furie ale copiilor!
Mamă de băieţel? Învaţă aceste lucruri!
DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()