Suntem prea permisivi?

Parinti permisivi / Totul despre mame

Poate permisivitatea părinților să nască monștri?

“Bătaia e ruptă din rai”, “Copilul trebuie să știe de frică”, “Vai de copilul care nu-i atins de băț”: acestea sunt principiile elementare după care am fost educați majoritatea dintre noi, copiii din anii ’70-’80, părinții de astăzi.

Unii dintre noi încercăm acum să ne creștem copiii mai bine decât am fost noi crescuți, tratându-ne copiii cu ceva mai mult respect decât am avut noi parte. Nu este deloc ușor. Pășim pe teren aproape virgin și trebuie să ne tăiem singuri drum, să citim și să ne documentăm, în lipsa unei tradiții directe de urmat. Oare va veni un moment în care vom regreta alegerile făcute? Vom ajunge să regretăm că nu am dat milităria jos din pod?

Citește cartea ”Cum să crești un copil energic”, de Mary Sheedy Kurcinka, și află cum poți ține pasul cu un copil energic, sensibil, independent. ”Cea mai mare calitate a lui Kurcinka este că îi face și pe cei mai frustrați părinți să își poată aprecia copiii energici” spune Dr. Laura Markham. Cartea este disponibilă AICI.

Un articol din presa internațională stârnește noi controverse în legătură cu noile opțiuni în creșterea copiilor

Ca părinte, toate canalele mele de informare au fost inundate săptămâna trecută de un articol controversat publicat în “The Telegraph”, articol de opinie care susține că generațiile actuale de părinți din Suedia, mult prea permisivi după gustul autoarei, au creat adevărați copii-monștri, deveniți adulți neadaptați și predispuși la sinucidere. Materialul a fost citit și distribuit de un număr impresionant de persoane din toate colțurile lumii, a fost tradus în mai multe limbi, printre care și română, stârnind discuții aprinse atât în grupurile de părinți, cât și printre cei care nu au copii (încă).

Dar să reluăm ideea principală: autoarea britanică susține că educația permisivă abordată de părinții suedezi stă la baza ratei ridicate de suicid din Suedia, țară în avangarda noilor metode de creștere a copiilor. De altfel, Suedia este primul stat din lume care a interzis pedeapsa corporală, încă din 1979,  în contrast cu Marea Britanie care ar promova, conform autoarei, un stil mai ferm.

Teoria că problema suicidului ar caracteriza Suedia în particular a fost demontată rapid de câțiva comentatori cu aplecare către statistică: Marea Britanie se află, de fapt, înaintea Suediei la rata suicidului printre adolescenți, a problemelor cu narcoticele și alcoolul.

Articolul a fost intens dezbătut, deoarece conservatorii din orice țară nutresc aceleași temeri față de copiii mamelor numite sarcastic “elitiste”. Nu știu prea multe despre această abordare față de copii și atunci se întreabă, oarecum legitim din poziția lor de necunoscători, dacă nu cumva și ele cresc niște viitori monștri. Iar mulți dintre acești conservatori, opozanți din principiu ideii că s-ar putea acorda prea multă libertate unor creaturi atât de imprevizibile cum sunt copiii, nutresc dorința pătimașă ca acest gen de articole să aibă un dram de adevăr. (Știu pentru că am în grupul de apropiați câteva astfel de personaje care abia așteaptă ziua aia, când o să mi se urce mie copilul în cap, iar ei o să mă poată împunge cu degetul: “Vezi? Ți-am spus eu!”)

De aceea,  pentru liniștea acestora, voi încerca să clarific, prin prisma celor citite și a celor trăite, câteva din erorile principale în care se află jurnalista de la “The Telegraph”:

Stilul permisiv de creștere a copiilor este opusul stilului autoritar, dar de multe ori merg mână în mână

Psihoterapeuta de origine elvețiană Aletha Solter, elevă a celebrului Jean Piaget, explică întotdeauna, în conferințele pe care le susține și în cărțile sale, originea comportamentului permisiv al părinților. Aceasta împarte atitudinea față de copii în trei tendințe principale: la un pol se află tendința autoritară, iar la celălalt, tendința permisivă. Echilibrul dintre aceste extreme se realizează prin ceea ce ea numește “stilul democratic”, abordarea ideală, sănătoasă, atât pentru copil, cât și pentru părinte.

Pentru că majoritatea dintre noi am fost crescuți în stil autoritar, un număr relativ mic de părinți reușește să mențină echilibrul între extreme și să cultive o relație democratică. Un alt număr, din fericire aflat în scădere, urmează linia comodă a tradiției și își crește copiii după rețetele autoritare. Iar foarte mulți părinți, susține ea, se zbat între cele două extreme: au suferit în vremea copilăriei din cauza modului autoritar în care au fost tratați, doresc să ofere altceva propriilor copii, însă dintr-un motiv sau altul, de natură psihologică ori intelectuală, nu fac decât să alunece de la o extremă la alta. Le oferă copiilor spațiu să se desfășoare, dar, la scurt timp după aceea, simt că au pierdut controlul și intervin cu autoritate. Acești părinți, continuă ea, sunt adesea lipsiți de consecvență: un comportament ți se poate părea astăzi tolerabil, iar mâine intolerabil, iar copilul sfârșește prin a trăi într-o perpetuă nesiguranță emoțională. Așadar, ceea ce este atât de facil catalogat ca permisivitate, nu este decât pandantul unei autorități în zig-zag, deloc recomandate în creșterea unui copil.

Limitele sunt pentru copii instrumente de organizare a lumii pe care o explorează

Dincolo de faptul că, așa cum arătam mai sus, copiii cărora li se permit libertăți presupus prea mari, sunt, cu siguranță, de asemenea supuși unui număr proporțional de limitări absurde, este practic imposibil sa nu impui limite.

Așa cum au arătat mai mulți specialiști (Thomas Gordon, Jean Liedloff sau Aletha Solter, între alții), copiii au nevoie de limite, iar atunci când părintele este ezitant, aceștia vor căuta metode de a le identifica ei singuri. Și asta dintr-un motiv cât se poate se simplu: limitele sunt un instrument eficient de cunoaștere a lumii pe care o descoperă și un factor esențial de echilibru. Copiii forțează adesea nota, tocmai pentru că au nevoie de aceste limite pentru a-și organiza existența.

Desigur, aceste limite sunt extrem de relative și personale. Ceea ce mie mi se pare absolut tolerabil, i se poate părea abominabil altui părinte. Pe mine, de exemplu, nu mă deranjează să picteze pe pereți, dar mi se pare inacceptabil să deseneze pe cărți. Majoritatea părinților văd lucrurile exact invers și m-ar putea considera permisivă dacă mi-ar vedea casa decorată infantil. În același timp se poate ca aceeași părinți să nu aibă o apreciere foarte mare pentru cărți și să nu vadă nicio pagubă într-o filă mâzgălită.

1
2
DISTRIBUIȚI
Intră în conversație