De ce nu mă simt împăcată să-i citesc fiului meu basme clasice, care conţin violenţă și scene de groază
Te gândeşti la basme şi-ţi imaginezi, poate, o bunică cu privire blândă şi mâini moi, ce le citeşte copiilor la gura sobei. Sau, dacă eşti ca mine, îţi imaginezi pereţi mânjiţi cu sânge, căpățâni rânjind pe pervaz, o babă arsă de vie într-un cuptor, păsări care ciugulesc ochi, părinţi care îşi părăsesc copiii în pădure, inimi scoase din piept pentru a fi mâncate.
Basmele au rolul lor în dezvoltarea copiilor, se spune. Îi ajută pe cei mici să facă faţă conflictelor interioare, le permit să îşi proiecteze propriile bătălii interioare dintre bine şi rău, le creează o imagine mai puţin deformată asupra lumii (o lume în care nu este totul mereu roz şi frumos) şi îi ajută să identifice şi să gestioneze mai bine sentimentele incomode, precum furia.
Bun, înţeleg toate aceste argumente în favoarea basmelor, dar chiar aşa?! Cu sânge împrăştiat pe pereţi, cu urlete de durere, cu capete retezate şi creiere zdrobite?! Mie îmi pare mai degrabă un film de groază decât o poveste pentru copii. Deci da, fac parte dintre acei părinţi pe care toate argumentele pro-basme nu au reuşit să-i convingă să le citească aşa ceva copiilor. Nu încă, cel puţin, nu la cei 3 anişori ai lui.
Ce nu-mi place la basme
În primul rând, violenţa. Ştiu că, în general, copiii sunt fascinaţi de lucrurile mai violente. Şi că, citindu-le poveşti care conţin violenţă, nu înseamnă că vor deveni violenţi la rândul lor.
Iar oarecum chiar mi pare firesc ca personajul rău să moară, astfel încât binele să triumfe. Doar că mi s-ar părea suficient să moară şi atât. Fără scene macabre, fără chinurile la care este supus înainte de asta, fără urletele de durere.
Sunt convinsă că tot ce le citim copiilor noştri prinde viaţă în mintea şi imaginaţia lor. Şi atunci, ca să iau ca exemplu Capra cu trei iezi, de ce aş dori ca fiul meu de 3 ani să-şi imagineze o cameră cu pereţii plini de sânge sau două capete retezate de ieduţi, cu dinții rânjiți, aşezate în fereastră?
Oricum, partea bună, deşi criticată de unii, este că poveştile devin parcă din ce în ce mai blânde, de la generaţie la generaţie. Iar faţă de variantele originale, cele de acum sunt chiar paşnice. De exemplu, în povestea originală, Scufiţa Roşie nu este salvată de Pădurar, ci este fie mâncată şi atât, fie îşi mănâncă propria bunică iar împreună cu lupul îi beau sângele. La fel, finalul poveştii Albă ca Zăpada a fost modificat, pentru a fi mai puţin sinistru. Dacă în varianta mai modernă mama vitregă îşi ia lumea în cap şi dispare (sau chiar este iertată), în povestea originală este obligată să danseze până la moarte în pantofi de fier înroşit. În Cenuşăreasa, un detaliu macabru – cel al porumbeilor care le ciugulesc ochii surorilor vitrege, lăsându-le oarbe – a fost scos din variantele mai noi ale poveştii.
Viaţa nu e doar alb-negru
Un alt motiv pentru care mă feresc să-i citesc puştiului basme este că, aproape mereu, prezintă totul doar în alb sau negru. Personajele sunt doar rele sau doar bune. Sunt construite pe un singur plan, nu există nicio zonă gri. Şi cred că acest lucru ar putea interfera, într-o oarecare măsură, cu capacitatea de dezvoltare a empatiei.
Oricum, în primii ani de viaţă, copiii văd lumea doar aşa, în alb şi negru. Iar poveştile clasice întăresc acest lucru. Şi atunci, cum vor putea ei empatiza cu o altă persoană, dacă li se sugerează că ea trebuie catalogată din start ca fiind doar bună, sau doar rea? Cum vor putea analiza o situaţie, dacă nici măcar nu încearcă să înţeleagă mai mult decât ceea ce este evident?
Pentru că, până la urmă, e posibil ca acel copil care îl împinge la locul de joacă să nu fie “pur şi simplu rău” (eu cred că niciun copil nu e rău), ci doar frustrat pentru că a fost lăsat pe dinafara jocului, de exemplu. Dar, ca să poţi înţelege acest lucru, trebuie să te pui în locul celuilalt copil, să analizezi puţin situaţia şi să nu ai o singură perspectivă, a ta. Iar basmele nu te învaţă acest lucru, ci din contră.
Morală sau ameninţare?
Un alt aspect cu care nu sunt deloc de acord: se vorbeşte mult despre morala din aceste basme. Şi despre necesitatea apelării la violenţă pentru ca astfel povestea să aibă un impact mai mare asupra copilului iar el să-şi însuşească morala.
Dar există într-adevăr o morală a acestor basme? Maria Tatar, specialist în literatură pentru copii, spune în cartea sa “Off with Their Heads!” că basmele sunt mai degrabă poveşti de avertizare. “Cautionary tales”, le numeşte ea. Şi susţine că, în realitate, scopul lor este acela de a-i speria pe copii, astfel încât să fie „cuminţi„: să fie mai puţin curioşi cu privire la lumea care-i înconjoară, să fie docili, să se supună autorităţii parentale, să nu-şi pună întrebări, să nu încerce să-şi depăşească limitele.
De exemplu, Scufiţa Roşie este pedepsită (a se citi mâncată de vie) pentru că nu şi-a ascultat mama şi a deviat de la drumul planificat de aceasta. Ştiu că morala, aceea de a nu ieşi niciodată din cuvântul mamei, probabil că a fost bine intenţionată. Dar eu cred că a-i înspăimânta pe copii să răspundă într-un anumit fel, într-o anumită situaţie, nu e moralitate, e doar controlul comportamentului.
Tu ce fel de poveşti îi citeşti copilului tău?
