Vistiana Long: ”Dragi părinți, oricât v-ați strădui, copiii tot vor fi, din când în când, furioși pe voi„

Oricât de minunați părinți ați fi – și cred că sunteți – și orice ați spune, ați face și oricât v-ați strădui, copiii vor fi furioși pe voi din când în când.

Vino pe 20 aprilie, începând cu ora 18.30, la o nouă ediție a Atelierelor cu Mămici, cu tema ”Mami, cine sunt eu? – Cum îți ajuți copilul să fie el însuși”, unde Vistiana Long, psihoterapeut, și Bogdan Godja, psiholog școlar, îți oferă informații despre cum să îți cunoști mai bine copilul și cum să îl ajuți să devină un adult independent, sigur pe sine și încrezător în șansele lui. Înscrierile se fac AICI.

Pentru că ei pur și simplu AU NEVOIE de asta: furia adesea însoțește instinctul omului de a-și “marca teritoriul”, de a-și stabili granițele personale pentru a se separa, treptat, de părinți ca să devină o persoană autonomă.

Cât de des și cât de tare se înfurie nu ține nicidecum de cât îi place sau nu-i place ceea ce i-ai cumpărat sau ce faci pentru el ci ține de cât de bine îi reușește în relație cu tine acest proces de INDIVIDUALIZARE.

De aceea, în momentul în care el este furios și urlă că nu-și găsește pantalonii, că nu-i plac creioanele colorate pe care i le-ai luat sau că s-a lovit și e supărat pe tot Universul începând cu tine, să vorbiți despre pantaloni/creioane/a cui e vina e la fel de util cum ați vorbi în acel moment despre Scufița Roșie…(sau poate asta ar fi mai util…). Pentru că problema nu sunt pantalonii/creioanele/lovitura. Știu, ar fi mai ușor să fie așa, dar, de cele mai multe ori, nu e.
Ceea ce se dezbate, de fapt, în mod subtil, este problema spațiului personal, o temă foarte importantă, pentru că ea stă la baza identității adultului de mai târziu.

Când copilul strigă la părinți – putem presupune din asta că și părinții strigă, uneori, la copil sau unul la celălalt – de fapt vrea să afle:
– cum se împarte puterea în familie: strigătul fiind un simbol pentru putere, vrea să știe dacă are și el dreptul la ea sau doar adulții; (dacă părinții au voie sa țipe și el nu, ar putea trage concluzia că el e o persoană mai puțin importantă)
– dacă emoțiile lui sunt văzute și dacă îți pasă de ele; dacă are voie să le exprime (așa cum știe el în acel moment)
– dacă este iubit și acceptat și când e furios;
– cine ce responsabilități își asumă pentru lucrurile și treburile din casă (dacă începi să cauți pantalonii, ai luat-o tu pe asta…).

Problema noastră e că, atunci când copilul țipă la noi – dacă nu suntem nici noi conștienți de granițele noastre -, instinctiv, reacționăm pentru a le apăra. Astfel, intrăm într-o luptă pentru putere cu copiii noștri, din care, în timp, ei pot trage diferite concluzii, de la caz la caz:
– viața e o luptă
– ca să te afirmi, trebuie să te zbați
– oamenilor nu le pasă de ceea ce simți
– nu merită sa ieși în față, vei fi rănit
– totul e haos, nimic nu are sens
– nu ai voie să te superi
– nu ai voie să exprimi ce simți
– ca să primești ceea ce vrei trebuie să fii dur/să te enervezi
– copilul este vinovat pentru tensiunea din familie/ nefericirea mamei
– e mai bine să nu dorești lucruri
și altele…
Unii chiar păstrează aceste concluzii toată viața și nici nu le mai trece prin cap că lucrurile ar putea fi și altfel. Prin urmare, nici nu vor fi…

Dacă, atunci când copilul țipă, ne îndreptăm atenția spre noi, în interior, și tăcem, privindu-l cu blândețe, nu se mai iscă război. După ce trece furtuna, e musai să fie dezbătută atât problema “pantalonilor”, cât mai ales aceea a așteptărilor, a nevoilor și a emoțiilor amândurora.

Și vă rog pe voi să spuneți ce concluzii credeți că îi rămân copilului din astfel de discuții…

Un copil care se simte liber să-și exprime furia în fața părinților săi va învăța, în timp și cu ajutorul lor, să o exprime mai sănătos, să o gestioneze și să o folosească în favoarea lui  – furia este energie.

Copilul care este nevoit să-și reprime furia din teama de a fi respins sau de a nu-și răni părinții va căuta, inconștient, să fie mai puțin în contact cu sine pentru a simți mai puțină furie, somatizează (sau va somatiza mai târziu) și dezvoltă diverse mecanisme pentru a fugi de sine. Din când în când, răbufnește, dar atunci se sperie de reacțiile lui, se simte vinovat, așa că reprimă din nou și tot așa… Acești copii trebuie ajutați să înceapă să-și conștientizeze și să-și exprime furia.

Mai multe texte scrise de Vistiana Long puteți citi AICI.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație