Vocea ta. Mami, te mai întorci? Mă mai iubeşti?

mami, mă mai iubești

Ce impact are separarea copiilor de părinţii lor?

Sunt cazuri, precum deja cunoscutul caz Bodnariu sau cazul Nan, în care copiii sunt separaţi de părinţii lor şi integraţi în alt mediu familial deoarece familia naturală îi supune unor rele tratamente. Nu ştim exact care este adevărul în aceste situaţii şi nici nu o să discutăm legile ţărilor adoptive, dar vreau să aducem în prim plan ceea ce simt copiii când sunt despărţiţi de părinţii lor.

Sunt şi cazuri când părinţii aleg să plece la muncă în străinătate şi să-şi lase copiii în grija bunicilor. Fie că pleacă doar unul dintre părinţi sau pleacă amândoi, toată familia va avea de suferit.

Mami, mă mai iubești?

Problemele financiare, dificultatea găsirii unui loc de muncă în ţară îi determină pe mulţi români, fie ei părinţi sau nu, să aleagă calea străinătăţii. De cele mai multe ori, copilul e pregătit cu mult timp înainte, părinţii îi explică situaţia, însă adaptarea la noile condiţii de viaţă poate fi dificilă, chiar traumatică.

V-aţi întrebat vreodată ce simte un copil când e separat de părinţii lui?

Putem lua acelaşi exemplu la o scară mai mică atunci când copilul urmează să meargă la grădiniţă şi i se spune ce se va petrece şi e asigurat că după-amiază va fi luat acasă. Totuşi, copilul plânge, plânge atât de tare încât ţi se rupe inima. Se împotriveşte cu toată fiinţa lui, se roagă de mama cum ştie el mai bine, să-l lase acasă, să rămână cu el şi toate astea fiindcă îi e teamă să nu fie abandonat. Abandonul, frica de necunoscut, panica, sunt sentimente greu de gestionat de către un copil. Puiul de om e dependent de mamă cel puţin până la o vârstă anume. Ataşamentul securizant oferă copilului încredere, fiindcă alături de părinţi el se simte iubit şi acceptat.

Văd oare părinţii ce furtună e în pieptul unui copil când ei aleg alt drum diferit de al lui?

Înţelege oare copilul decizia părinţilor? Cea mai frecventă justificare a adulţilor este că pleacă tocmai pentru a le asigura copiilor un trai mai bun. Dar această explicaţie, care este plauzibilă în lumea adulţilor, poate fi percepută de copil că o povară. El poate simţi vinovăţie crezând că sacrificiul părinţilor i se datorează. În funcţie de vârstă, el va înţelege lucrurile diferit, dar tot va suferi. Până la urmă, responsabilitatea aparţine adulţilor, iar ei au datoria de a lămuri acest lucru.

Distanţa este dureroasă şi poate lăsa urme adânci în psihicul unui copil

Uneori, părinţii care sunt plecaţi reuşesc totuşi să-şi motiveze copiii să înveţe, să meargă la şcoală sau să se implice în anumite activităţi dar uneori toate aceste sfaturi, îndrumări sau insistenţe nu au impact emoţional asupra copilului, care îl acuză pe adult că nu ştie prin ce trece. Comunicarea este defectuoasă, mai ales cu adolescentul. Părintele nu vorbeşte pe limba lui şi tânărul se simte neînţeles.

De multe ori, aceşti copii preiau responsabilitatea grijilor gospodăreşti şi chiar a îngrijiriii fraţilor mai mici. Ei îşi pierd speranţa că ziua de mâine le va putea aduce un viitor fericit. Aceşti copii au nevoie de ajutorul şi sprijinul părinţilor pentru a-şi putea continua studiile şi pentru a putea face faţă provocărilor vârstei la care sunt.

Tind să devină timizi, izolaţi, tăcuţi. Băieţii îşi aleg anturaje nepotrivite, au tendinţa de a abandona mediul şcolar, uneori încep să consume alcool şi chiar să comită mici infracţiuni în lipsa unei figuri parentale autoritare pe care să o recunoască.

Schimbările nu sunt numai la nivel comportamental, ci şi la nivel psihic. Şi toate astea se întâmplă pentru că  cel mic suferă. În plus, el trăieşte permanent cu teama destrămării propriei familii. Neînţelegerile între părinţi apar chiar dacă aceştia se află la distanţă unul de altul. Copilul se teme că părintele plecat nu s-ar mai putea întoarce.

Sunt însă şi cazuri mai fericite, în care relaţia copil-părinte e una apropiată, deschisă şi autentică. Copiii au încredere în părinţii lor şi ştiu că aceştia nu îi vor abandona. Părinţii întăresc legătura cu şi prin trimiterea de pachete ocazional, prin intermediul telefonului şi chiar luându-i să-şi petreacă vacanţele împreună în ţările adoptive.

De multe ori, se întâmplă ca părinţii să-şi ascundă adevăratele sentimente de teama de a nu-l întrista pe copil şi mai mult. Se poate ca atunci copilul să creadă că părinţii sunt indiferenţi, că nu-i validează sentimentele şi nu-i dau crezare ,fiindcă ei nu simt la fel. Copilul e rugat să nu mai plângă, să înceteze şi să nege tot ce simte. În schimb, ar trebui că părinţii sa dea dovadă de înţelegere si să realizeze că separarea copil-părinte este o trauma reală pentru toţi şi numai împreună o vor putea depăşi.

Iată câteva mici sfaturi pentru o relaţie cât mai fericită:

-părintele să sune ori de câte ori poate, chiar şi în fiecare zi, pentru a vedea cu ce probleme se confruntă copilul.

-să ţină legătură cu învăţătoarea sau cu diriginta copilului şi să se intereseze de performanţele lui şcolare.

-părintele să îl asculte pe copil, să ţină cont şi de părerile lui, să nu îl mintă şi să-şi ţină promisiunile.

-dacă copilul are o problema gravă de sănătate, să facă tot posibilul să se înapoieze acasă fără a subestima starea copilului.

Înainte de a lua decizia de a pleca, adulţii au datoria de a pune în balanţă beneficiile şi insatisfacţiile ce le poate aduce această cale de rezolvare a problemelor financiare. Cu toţii ştim că cei mici rămaşi acasă nu-şi doresc decât un singur lucru, mai ales de sărbători sau de ziua lor: Mama şi Tata să se întoarcă acasă!

Eşti oare dispus să plăteşti preţul străinătăţii şi al înstrăinării de propriul tău copil?

Dacă ți s-a părut util acest articol, dă LIKE paginii noastre de Facebook, unde găsești și alte articole cel puțin la fel de interesante.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()