Vocea ta. Urăsc să-mi spăl pe cap copilul! Voi cum reușiți fără să înnebuniți?

Dragi mame, știți imaginile acelea înduioșătoare cu bebeluși calmi la ora de băiță, zâmbitori și cooperanți? Sau reclamele cu copii de vârsta grădiniței care se joacă în cadă, țopăie, fac clăbuci din săpun și nu se tem nicio clipă că le-ar putea intra apă în ochi? Iar părinții arată de parcă ar veni de la masaj și ar avea o stacană de ceai relaxant la bord?

Ei bine, vă spun eu adevărul: aceste imagini sunt false!

Sunt sigură că există o conspirație împotriva părinților care se simt neputincioși atunci când copilul lor urlă că nu vrea în baie, altfel nu-mi explic. De ce ai altora pot și vor să se ude pe păr și al meu nu? De ce ai altora stau cu orele în duș și al meu, după doar trei minute, cere potopul, mama, telge-mă de apă! sau nuuu pe cap, nu veau apă pe cap, ieșiimmmm afală din cadă!

Cu ce-am greșit să primesc un copil, care culmea e născut în zodia Peștilor, cu oroare de baie, cu frica de apă pe păr și pe care sunt nevoită să îl spăl în chiuvetă cu rugi și temenele?

Toata istoria îmbăierii copilului nostru în vârstă de aproape de doi ani este marcată de plânsete: prima baie a fost în urlete, ale tuturor celor din casă, adică o pereche de părinți și o pereche de bunici, și a durat 30 de secunde.

Următoarele băi, până pe la două, trei luni au fost horror și au cerut mereu un efort fizic serios din partea noastră.

Planul de fiecare seară era următorul: să luăm ușor copilul, să îi povestim că urmează să-l dezbrăcăm, ca să nu-l speriem, să-l ducem în baia caldă unde apa trebuia să fie perfectă și prosoapele aliniate să-l primească moi. După baia plăcută, masajul de după ar fi fost făcut pe îndelete de soț și seara s-ar fi încheiat cu un copil liniștit, pus la sân și apoi culcat în pătuțul lui. Hmm, de ce oare îmi sună în continuare a SF?

Poate pentru că niciodată nu am reușit să respectăm măcar jumătate din planul de mai sus, pentru că lucrurile au stat mereu așa: în timp ce soțul pregătea apa copilașului nostru, eu îl luam în brațe și îi spuneam ușor puiul mamii, urmează să facem o băiță, să nu te sperii, o să fie plăcut, apa e numai bună. În următoarea secundă Luca începea să bocească într-o notă așa de ridicată încât mereu regretam că nu foloseam dopuri de urechi.

Urma un maraton teribil de cinci minute în care mă grăbeam să-l dezbrac, el urla și mai tare, soțul îl lua ușor și îl stropea cu apă, el urla și mai abitir, așa că spălatul era pe repede înainte, doar în locurile esențiale, iar pe cap mai mult îl zburleam cu șampon cam cinci secunde, iar clătitul dura cam șapte secunde. Îl înfășuram cu viteza luminii în prosop, el se zbătea de parcă îl legam.

Nici nu mai încăpea vorbă de vreun masaj, îl amețeam un pic cu ulei de corp în timp ce el era deja vânăt de plâns, îl puneam rapid, așa dezbrăcat, la sân și se calma instant. Eram sleiți de putere și nu găseam nicio soluție pentru a-i face baia plăcută. Uram toate sfaturile mamelor binevoitoare care încercau sa-mi diagnosticheze copilul și înnebuneam de ciudă când aflam că pentru ei seara era cel mai relaxant moment al zilei.

Următoarele luni au fost un pic mai bune, copilul nu mai plângea pe toată perioada băiței, ci doar jumătate de timp, și totul dura un pic mai mult, între trei și cinci minute. Însă de la șapte luni până pe la 10 luni nu am reușit deloc să-l mai spălăm în cadă, orice gest care anunța momentul băii îl terifia și nu scăpam decât cu o baie rapidă în chiuvetă.

Am trecut și de acest hop și copilul a revenit la sentimente mai bune în legătură cu baia, însă în continuare nu e prieten cu dușul.

Așa că am ajuns la o soluție de compromis: spălăm copilul rar pe păr, o dată la două săptămâni. Iar pentru seara cu pricina, ne pregătim cu multe zile înainte, exact cum am planifica o excursie de week-end, cu buget și timp alocat.

Toată afacerea asta murdară a capului copilului nostru ne costă cam 10 minute de urlete discontinue: vreo trei minute de semi-liniște, semn că se obișnuiește ușor cu apa, iar apoi când înțelege că nu renunțăm la ideea de a-i săpuni pletele, începe concertul vreo cinci minute, până reușim să-l clătim (unul îl ține, altul îl clătește rapid, facem mereu schimb de roluri ca să nu ne atace mica fiară), iar vreo două minute durează să se liniștească.

Și apoi totul revine la normal, pentru următoarele doua săptămâni.

Voi cum reușiți să vă spălați copiii pe păr și, în același timp, să nu înnebuniți de-a binelea?

Citește și ”Cum să crești un copil energic”, de Mary Sheedy Kurcinka și află cum poți să ții pasul cu un copil plin de energie. Detalii AICI.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație