Cum a decurs operația de polipi trăită pe pielea copilului meu

cum a decurs operatia de polipi totul despre mame

Se spune că operația de polipi este ca la fel de simplă ca scosul unei măsele de minte. După aceste păreri m-am ghidat și eu când am luat decizia să-mi programez copilul la o astfel de operație. Dar nu a fost chiar așa și voi încerca să povestesc mai jos prin ce am trecut.

În primul rând, vă rog să luați rândurile de mai jos ca pe o experiență 100% personală. M-am gândit să împărtășesc cu voi aventura noastră pentru că și eu am căutat înainte de operație să aflu cum decurge o astfel de experiență, dar nu uitați că pentru voi lucrurile pot fi diferite.

Operația de polipi trăită pe pielea copilului meu. Cum am ajuns la diagnosticul de „polipi ce trebuie scoși”

Asemenea multor copii, și copilul meu cel mare a avut de-a lungul ultimului an tot felul de probleme respiratorii și otite care au condus la inflamarea polipilor. Am avut noroc că în timpul unui control de urgență am nimerit un medic ORL exact pe gustul meu: tânăr, deschis la minte și cu multe alternative de tratament. Mi-a câștigat încrederea din prima și am ales să merg pe mâna lui. Timp de aproape un an mi-a recomandat diverse tratamente menite să amâne scosul polipilor.

Au mers o perioada până când nici un medicament nu a mai funcționat și atunci am luat împreună decizia că este nevoie de operație. Simptomele copilului erau următoarele: răcea destul de des, sforăia, vorbea pe nas și gâfâia atunci când când era liniștit și privea la televizor sau se concentra asupra unei activități.

Medicul a încercat să mă liniștească și mi-a spus că este o operație simplă care nu ar trebui să pună nici un fel de problemă. Am vorbit cu copilul, i-am povestit ce urmează să se întâmple și l-am încurajat cu toate argumentele pe care le aveam la îndemână. Copilul a înțeles că urmează să se întâmple ceva serios, nu neapărat ideea de operație și mi-a spus că nu mai vrea să vorbim despre asta și că vom vedea ce va fi la momentul respectiv.

Ziua operației: începutul

Țin să spun că în afară de cele două operații de cezariană, nu am mai fost niciodată nevoită să stau într-un spital mai mult de o oră. Și nici copilul meu. Și atunci când am născut am ales un spital de stat deoarece acolo profesa medicul meu. La fel s-a întâmplat și ieri, când am ales un spital de stat deoarece doar acolo îl puteam găsi pe acest medic.

Aveam puține emoții, mi se explicase în mare cum va decurge operația, însă nu aveam deloc în cap tabloul acelei zile, cu amploarea lui.

M-am șocat încă de la prima oră când am văzut că în fața secției de ORL mai așteptau încă vreo 10 copii, toți în jurul vârstei de 4-5 ani, ce urmau să fie operați. Credeam că în afară de copilul meu vor mai fi maxim unul sau doi copii. Deși erau 10 copii când am ajuns eu, tot veneau pe măsură ce așteptam.

Operația de polipi trăită pe pielea copilului meu

Toți copiii erau emoționați, le tremurau ochișorii încercând să-și stăpânească plânsul, iar părinții stăteau ciorchine pe ei și le explicau, așa cum făceam și eu, că sunt foarte curajoși, că sunt super eroi și că vor scăpa repede din această experiență. Nu știu ceilalți părinți, dar eu chiar credeam că va scăpa repede și ușor. Luase cu mine, cărți, jocuri căci știam că după operație va trebui să mai așteptăm vreo patru ore ca să se asigure medicul că totul este bine.

Primul contact cu asistentele nu a fost chiar unul agreabil deoarece, fiind obișnuite cu operații și internări de zi pe bandă rulantă, vorbeau repede, spuneau ce avem de făcut ca pe o poezie și nu prea era timp să-ți mai dea explicații suplimentare dacă nu înțelegeai ceva. Ca la stat, trebuia să plimbi întâi niște hârtii de la parter la etajul patru, iar apoi, cu bagajele în brațe, am așteptat să fie copilul cântărit și am fost cazați într-un salon împreună cu alți trei copii. Din nou trebuia să ofer rapid informații legate de copil, să semnez și să completez un consimțământ pe care nu prea am avut timp să-l citesc. Repet, totul se întâmpla pe bandă rulantă.

Operația de polipi trăită pe pielea copilului meu

l-am schimbat pe cel mic de haine, i-am pus pijamale (totul se aduce de acasă) și ne-am așteptat să așteptăm. Din nou, am avut un noroc incredibil cu medicul care a știut să-și programeze pacienții și nu ne-a chemat pe toți la 7 dimineața, urmând să ne opereze când ne-ar fi venit rândul.

Copilului i s-a administrat un sirop ”pentru curaj”, adică o combinație de diazepam cu ceva (nu am înțeles, dar i-am crezut pe cuvânt că nu îi dau vreo tâmpenie, atâta vreme cât specificasem la ce este alergic. Problema era că îi spuneau copilului că este pentru curaj, însă, apoi în gura mare, ca și cum copilul nu ar mai fi fost de față sau ar fi fost incapabil să înțeleagă, asistenta spunea că acest sirop îl va pleoști bine ca să nu simtă prea tare despărțirea de părinți.

Ziua operației: continuarea

A urmat vizita la medicul anestezist, care a povestit cum va decurge exact operația: mama duce copilul până la ușa blocului operator. Copilul este preluat de asistente, i se pune o mască pe față din care este absolut necesar să respire de vreo 10 ori un gaz, cu miros de acetonă, iar apoi va adormi. Când se va trezi, copilul urma să-mi fie adus la salon. Nu am înțeles nici o secundă de ce nu am putut sta lângă copilul meu până adoarme și de ce a trebuit să se trezească din anestezie într-un loc străin, fără mami lângă el.

În vreo 10 minute după siropul magic, copilul era foarte amețit și nu prea mai putea să se țină pe picioare. A venit o asistentă în salon care, din nou cu gura mare, de față cu copiii ne-a spus că în momentul în care vor ieși din operație, tabloul va fi unul zgomotos și impresionant. Ne-a spus că cei mici vor plânge, vor simți să se învârte casa cu ei și ne-a încurajat să nu ne speriem, să nu ne panicăm și să încercăm să-i liniștim. Cu cât plâng mai puțin cu atât se irită mai puțin și se vor simți mai bine mai repede. M-au chemat să-l aduc la ușa blocului operator de unde mi l-au luat ca într-o scenă de film dramatic. Copilul, deși era foarte amețit, nu voia să-mi dea drumul la mână, iar mie mi se rupea sufletul.

Scena postoperatorie

Deoarece copilul meu a fost printre primii operați nu am putut să văd ce se întâmplă cu copiii care ies din operație înaintea noastră și am experimentat totul din postura de novice.

Timp de 45 de minute am străbătut la pas fiecare colțișor al salonului, gândindu-mă doar cum copilul meu este singur într-un loc despre care nu știu nimic. A venit o asistentă și mi-a spus că s-a terminat operația, că e bine și că așteaptă să se trezească ca să mi-l aducă. Îmi imaginam că mi-l aduce și că îl voi lua în brațe, iar apoi ne vom ocupa de cărțile și jocurile din geantă ca să treacă timpul mai repede până vom pleca acasă.

M-am trezit că vine asistenta cu copilul în brațe, copilul era pe jumătate trezit dar foarte agitat, plângea, era răgușit, cu buzele umflate și cu sânge la gură. Din gură îi ieșeau tot felul de secreții, mucozități cu sânge, iar el nu se putea opri din plâns. Sub ochii mei, asistenta i-a făcut rapid un sedativ și s-a rățoit la mine că nu înțelegeam cum trebuie să-l pun pe pernă.

Copilul a mai dormit 15 minute și s-a trezit la fel de agitat. Plângea, nu-și putea ține capul, mai târziu mi-a povestit că se învârtea totul în jurul lui, nu se putea liniști, tușea, se agita, nu putea sta într-un singur loc, nu putea sta la mine în brațe, era ca un leu în cușcă.

Timp de mai bine de o oră m-am chinuit să-l liniștesc, gândindu-mă doar la ce spusese asistenta mai devreme legat de plânsul de după, apoi l-am luat în brațe și am început să mă plimb cu el. Încet încet, s-a terminat plânsul cu sughițuri, însă m-a cuprins pe mine apoi, când, plimbându-mă cu copilul pe hol, i-am văzut pe toți ceilalți copilași care Ieșeau pe rând din sala de operație și se manifestau la fel ca fiul meu. Era un tablou dezolant, 20 de copii plângeau, se zbăteau și nu-și puteau controla mișcările. Parcă într-un cor, toți își rugau părinții să îi ducă acasă și să le scoată branulele din mânuțe.

Cu toții eram încurajați să le dăm să bea lichide și să încercăm să le dăm copiilor ceva de mâncare. Copiii nici nu vroiau să audă de așa ceva. Mai mult, am fost speriați că dacă nu vor bea lichide, copiii vor face febră și vor apărea complicații. Toți eram panicați, încercam să ne păstrăm calmul și să fim puternici în ochii copiilor.

Timp de aproape ore, copil meu, la fel ca și ceilalți din salon abia au reușit să înghită câteva guri de apă și nu au vrut să audă de nimic altceva. Nu voiau povești, nu voiau nimic din ce altădată le-ar fi făcut mare plăcere. De unde înainte de operație toți copiii stăteau cu telefoanele părinților în mână sau cu tabletele, acum nici unul nu vroia să audă de așa ceva.

Operația de polipi trăită pe pielea copilului meu. Totul se termină cu bine

Într-adevăr, după vreo 3-4 ore, copiii au început să dea semne că se simt mai bine. Au început să mănânce câte ceva, unii mai devreme, alții mai târziu, iar copilul meu a arătat primul semn de interes pentru povești. Până seara târziu a plâns de durere de gât, de durere de cap și a stat în pat, chiar și după ce am ajuns acasă, deoarece era atât de moale încât nu se putea ține pe picioare. A făcut și puțină febră, însă a doua zi s-a trezit aproape bine. Urmează o perioada de o săptămână de recuperare, de tratament și de multă atenție din partea noastră.

Am vrut să scriu toate acestea pentru a vă descrie puțin cum se întâmplă lucrurile, poate în unele cazuri este mai simplu, în altele mai complicat, dar cert este că nu e deloc așa cum eu credeam inițial.

Sunt foarte curioasă să aud și poveștile voastre! Poate chiar poveștile unor operații făcute în spitale private, pentru a ști la ce mă raportez dacă va fi nevoie să mai trec încă o dată prin această experiență cu copilul meu cel mic.

Ca să fii cât mai bine informată despre acest subiect, îți recomandăm și următoarele articole: 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()