Viaţa cu autism. Episodul 232. „Acasă nu e doar rău, e inimaginabil de rău!”

Nu ştiu dacă experienţa mea de viaţă m-a făcut aşa sau sunt mai pesimistă din fire. Dar mie mi se pare aşa de scurtă viaţa în general. Într-un fel, mă bucur pentru fiecare an care trece, că n-am murit.  Adevărul este că am auzit de accidente groaznice printre tineri, ba în accidente de maşină, ba în situaţii ciudate şi stupide. Oameni sănătoşi, cu tot viitorul în faţă, au avut parte de o moarte violentă.

Pe de altă parte, uneori aproape că aş vrea să se termine tot pentru că simt că nu mai ştiu cum să gestionez în mod armonios tot ce ni se întâmplă. Cred că viaţa e un dar preţios, în esenţă, este doar oboseala din mine care vorbeşte.

Dacă ar fi să mor nu mă doare gândul finalului existenţei mele aici, ci sfârşitul meu în legătură cu ceilalţi, cu copiii mei. Cred că pentru copii cel mai groaznic lucru este să trăiască fără părinţi. Este atât de nefiresc.

Voi trăi îndeajuns să-mi văd copiii mari?

Datoria noastră e să le fim alături, dar nu hotărâm noi când se opreşte totul. Asta e drama mea; voi trăi îndeajuns să-mi văd copiii mari? Voi trăi îndeajuns să-i văd poate la casa lor?

Îmi doresc cu certitudine să nu le ajung povară. Îmi aduc aminte ce greu a fost cu mama. Mă uit la oameni cu copii mici, par atât de fericiţi. Desigur copiii lor nu-s autişti. Mă uit la ei şi mă întreb cum o fi oare? Cum o fi să poţi să ieşi cu copiii la plimbare? Să nu facă crize de isterie zilnice în maşină până vomită? Cum o fi?

Oare oamenii aceia ce nemulţumiri au? Oare ce-şi mai doresc?

Este ciudat, atunci când sunt departe de casă, am o imagine distorsionată a realităţii, mi se pare că nici nu sunt aşa rău. Nu-s aşa afectaţi copiii mei, mă gândesc şi mi se reaprinde speranţa. Ajunsă acasă, realitatea mă loveşte ca un pumn în faţă.

Nu e doar rău, e inimaginabil de rău.

În seara asta, ai mei m-au aşteptat cu maşina, nu aveam cu ce veni acasă. A fost destul de uşor până s-a oprit Gyuri la un magazin în Gilau şi a lipsit cam 5 minute bune. Ilinca s-a enervat înfiorător. S-a liniştit pe când a venit, dar pe când a pornit maşina în marşarier ca să ieşim din parcare, fata n-a mai suportat, cele încă 3 minute până acasă s-au petrecut în urlete. Era să vomite, de obicei vomită, aşa se enervează şi aşa cu spasme plânge. De data asta am scăpat. Am reuşit să îi fac baie şi ei şi lui George şi da, este una din foarte rarele seri când au adormit amândoi la aceeaşi oră, puţin după ora 22:00.

Dar niciunul nu a dormit de amiază. Eu am avut o zi lungă la serviciu şi sunt cu nervii la pământ. Pentru că nu am parte de somn.

Ilinica încearcă mereu să treacă de sistemele de siguranță puse de părinți pentru locurile periculoase

Mă simt şi rău fizic, mă umflu şi fac tensiune, reumatismul se va vindeca odată cu moartea mea, nu mai devreme. Este o boală greu de suportat mai ales în anotimpul acesta. Dacă aş fi ştiut mai repede…

Aş fi ştiut mai repede cum să mă îngrijesc. Am pierdut cam 20 de ani de la primele semne până la diagnosticare. Iar acum am un soi de sindrom căruia nimeni nu dă de capăt, cert este că mă simt foarte rău.

George, în timpul unui joc pe care mulți copii cu autism îl practică: alinierea jucăriilor

Nu ştiu dacă stresul provocat de diagnosticul Ilincăi şi al lui George nu a amplificat sau grăbit tăvălugul acesta de simptome neplăcute.

Moartea mamei a adâncit şi ea prăpastia în care mă găseam. În orice caz, acum 4 ani înainte de naşterea lui Goerge mă simţeam foarte bine, după naşterea Ilincăi m-am prăbuşit complet. Şi mă face să mă simt groznic perspectiva că la nici 40 de ani mă simt atât de rău, că am pusee de tensiune şi că mă umflu groaznic. Oare cât pot spera să trăiesc ?

(va urma)

 

 

 

 

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()