„Fiul meu de 4 ani a avut COVID-19”

Theodora Fintescu, redactor
scris pe

Dr. Anna Zimmermann este mamă a trei copii, neonatolog și vocea din spatele blogului și podcastului Mighty Littles. Atunci când fiul cău s-a îmbolnăvit de COVID-19, blogul său și postările sale din social media referitoare la această boală au devenit virale.  Mai jos, ea povestește experiența dureroasă prin care a trecut recent, când fiul ei de 4 ani a început să manifeste semnele unei raceli aparent banale, care s-a dovedit a fi COVID-19. 

„Atunci când am început Mighty Littles, nu am intenționat niciodată să scriu despre copiii mei internați în spital. Plănuiam să scriu despre cum s-a schimbat între timp parentingul și cum marile evenimente ne modelează ca părinți.

Cu toate acestea, având în vedere că lumea a fost luată pe sus de COVID-19 și acum și familia mea, simt nevoia să scriu despre asta. Trebuie să scriu despre asta. Covid-19 mi-a ocupat gândurile și mi-a consumat fricile în ultima săptămână și nu sunt singura în această situație.

Ca medic, am urmărit îndeaproape focarele de COVID-19 apărute în China și Italia. Deși nu a fost dată nicio ordonanță federală, i-am retras imediat pe copii de la lecțiile de Jiujitsu și de înot, pentru că am considerat că virusul este primejdios, cu mult înainte ca mulți dintre oameni să-l ia în serios. Copiii au continuat să meargă la grădiniță și școală și ultima lor zi a fost 12 martie. Statul Colorado a închis școlile începând cu 16 martie.

Nu au trecut nici măcar strada să vorbească cu vecinii…

Începând cu 12 martie, copiii nu au mai ieșit din casă. Soțul meu a mai mers odată la Costco. Eu am mers odată la Target. Copiii mei nu au mai dat niciodată de atunci curs vreunei invitații la joacă. N-am vrut să-i las să treacă strada pentru a vorbi cu copiii vecinilor. Am adoptat devreme recomandările de a sta în casă și ne-am ținut de ele. Am făcut totul așa cum trebuie. Dar Lincoln s-a îmbolnăvit.

Pe 21 martie, Lincoln a strănutat de câteva ori, am crezut că este alergic. În ziua următoare, a avut nasul înfundat și o tuse ușoară. Nu a avut febră așa că nu am fost superîngrijorată, mi-am închipuit că a prins o simplă răceală. Pe 27 martie, a făcut febră – febră mare, 40 de grade Celsius. Avea o stare jalnică. Am început să mă îngrijorez.

Ne-a văzut pediatrul, pe 28 martie, dimineața, la prima oră, și am primit diagnostic de pneumonie după o boală virală (total rezonabil) și am luat antibiotic oral și oxigen acasă pentru următoarele 48 de ore. Copilul avea momente când arăta total ok și momente în care părea foarte bolnav. Dincolo de toate am crezut că este în regulă. Dar luni, 30 martie, a avut nevoie de oxigen din ce în ce mai mult și a fost internat în spital.

O săptămână în zona din spital COVID-exclusiv

Când am pășit pe poarta spitalului am știut că o facem pentru câteva zile – trei, poate patru zile. Știam că va fi plasat într-o zonă de ”COVID exclusiv” – unde va avea parte de tratament până când testarea va ieși negativă. Și pentru că spitalul îmi era un spațiu familiar în ceea ce privește COVID-19, știam că nu voi putea părăsi acea încăpere până când testele lui nu vor ieși negative.

Așadar, la internarea în spital aveam un copil de 4 ani, bolnav, două butelii de oxigen aproape goale și trei genți – una pentru hainele noastre, una pentru lucruri personale și gustări favorite și o geantă în care îmi țineam computerul. Am avut, de asemenea, patru ore în care anxietatea mea a atins cote maxime și în care mă întrebam ce va fi cu copilul meu și de ce starea lui se înrăutățește atât de repede.

Intrarea în spital a fost lină și am fost instalați în salonul nostru plin cu medicamente, tampoane, butelii de oxigen și am avut parte de servicii medicale oferite de un personal minunat. În momentul internării copilul avea nevoie de 2 litri de oxigen. În aceeași noapte, necesarul a crescut la 4 litri. Însă, în ziua următoare, cifrele au urcat la 6 și chiar 9 litri.

Copilul se străduia din greu să respire – își folosea pentru asta toți mușchii pieptului, ai abdomenului și ai gâtului. Ca medic, mi-am dat seama cât de greu îi este să respire. A trecut prin toate simptomele care definesc dificultățile de respirație – ridicarea și coborârea pieptului, lărgirea nărilor, horcăitul. Le-a avut pe toate.

Ca mamă, era un coșmar să-i văd chinul

În primele două zile petrecute în spital, am început să primim rezultatele testelor de la laboratoare și informații despre analize. Testele sale complete de sânge nu indicau semne clasice de infecție cu COVID-19.

Proteina C reactivă – CRP – și procalcitonina nu aveau niveluri semnificativ de mari. Radiografia toracică arăta destul de bine. Tratamentul i-a fost schimbat pe două antibiotice – ampicilină și azitromicină. A început să primească Albuterol (un medicament care îi ajuta plămânii să respire mai bine).

Rezultatele testelor virale erau în așteptare. Starea sa a continuat să se degradeze în primele două zile. Testele de laborator și radiografia toracică nu indicau vreo infecție cu coronavirus, dar starea lui de sănătate se înrăutățea rapid.

După-amiaza la ora 7.00, în cea de-a doua noastră noapte în spital, am primit vestea. Medicul care era de serviciu în acea noapte a intrat în salon și s-a prezentat, după care s-a uitat la Lincoln. Apoi, medicul mi-a spus că rezultatul testelor de COVID-19 au ieșit pozitive. Am început să plâng. Băiețelul se simțea din ce în ce mai rău, iar eu eram de-acum foarte speriată.

Cronologia lui nu s-a potrivit. Rezultalele testelor nu s-au potrivit. Radiografia toracică nu s-a potrivit. Am luat toate măsurile de precauție.

„Am făcut totul așa cum a trebuit, am dat greș să îmi mențin familia sănătoasă…”

Așadar, cum de s-a întâmplat? De ce s-a întâmplat asta? Nu înțeleg! Cât de bolnav va deveni? Cât timp va dura? Cât timp va trebui să rămână în spital? Ce se va întâmpla dacă și restul familiei mele se va îmbolnăvi la fel ca Lincoln?

Am făcut totul așa cum a trebuit. Era de presupus că îmi voi menține familia sănătoasă și am dat greș. Și da, știu că nu am făcut-o! Dar cum să-ți nu-ți treacă aceste gânduri prin cap atunci când băiețelul tău are cel mai înfiorător virus care bântuie pe planetă în momentul acesta?

Cum de s-a întâmplat asta? Cum? Încă nu pot să-mi dau seama. Am plâns preț de patru ore și mai mult în acea noapte. Nu am putut dormi. Nu mi-am putut deconecta creierul.

Eram îngrozită. În același timp, mă simțeam ușurată. Dacă COVID-19 ar fi ieșit negativ, aș fi fost și mai îngrozită să mă întorc acasă întrebându-mă constant ”și dacă se va îmbolnăvi de Covid acum?” Măcar știam că are Covid.

Și știam că nu ar trebui să-l ia din nou.
După cinci zile în spital, Lincoln a început să se simtă mai bine și după șapte zile a fost externat. La spital a fost izolat complet. Nu a avut voie să iasă din cameră și nimănui nu i-a fost permis să intre. Asistentele medicale și medicii care veneau să-l trateze purtau echipamente de protecție -PPE – dar reduseseră la minimum numărul de vizite pentru a diminua riscul.

În tot acest răstimp, soțul meu a fost acasă cu fetele noastre. Nu ne-am putut îmbrățișa. Nu m-am putut lua fetele în brațe. Familia mea era separată și ne simțeam atât de departe unii de alții.

În ciuda izolării de care am avut parte în spital, peste tot în jurul meu am simțit o mobilizare generală din partea comunității noastre. Atât angajatorul meu, cât și cel al soțului meu au fost cât se poate de suportivi. Școala din comunitate au găsit o soluție de a le livra prânzul lui Chris și fetelor cu ajutorul unui trenuleț, ceea ce a fost un adevărat dar divin din moment ce ei nu puteau ieși din casă. Vecinii noștri le-au lăsat la ușă fructe proaspete și mie mi-au trimis un pachet de îngrijire conținând servețele umede și șampon uscat. Am vorbit despre faptul că nu am avut duș?????

Trăim într-o lume în care oamenii sunt din ce în ce mai separați. Mai divizați în funcție de statutul social, de avere, de politică sau de religie. Dacă există un lucru pozitiv care se poate desprinde din această experiență a Covidului este aceea că întreaga noastră comunitate s-a mobilizat ca să ne susțină. Oameni pe care abia îi cunoșteam. Oameni pe care nu-i cunoșteam deloc.

Prieteni ai unor prieteni ai unor prieteni. Le suntem pe veci recunoscători și ne simțim binecuvântați pentru că am fost ajutați de comunitatea noastră. Și că nimeni nu ne-a blamat și nu ne-a învinuit pentru că fiul nostru a fost testat pozitiv. Sper ca acest sentiment al comunității să rămână prezent și după ce ne vom recăpăta înapoi viața noastră după ce Covid va fi trecut.

View this post on Instagram

We are outta there!!!!! Discharged, happy to head home!

A post shared by MightyLittles (@mightylittles) on

Aveți grijă de voi! Vă rog să rămâneți sănătoși! Vă rog să luați virusul în serios – nu este de glumă. Și vă rog, întindeți o mână de ajutor prietenilor voștri și vecinilor și prietenilor prietenilor care se luptă cu această pandemie.

Lincoln a stat în spital timp de o săptămână. El continuă să urmeze terapia cu oxigen acasă. Dr. Zimmermann continuă să-și actualizeze informațiile de pe blog și de pe social media referitoare la recuperarea sa ulterioară. 

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa