Recuperarea după coronavirus. Trei povești ale supraviețuitorilor. ”Am fost la un pas de locul acela întunecat”

recuperarea după coronavirus
Oboseala accentuală și durerile musculare au fost două dintre simptomele comune ale celor trei bolnavi.

Chiar dacă numărul oamenilor care pierd lupta cu noul coronavuirus este în creștere,  majoritatea celor bolnavi reușesc totuși să se vindece. Mulți dintre cei bolnavi au simptome ușoare sau chiar deloc, în timp ce alții au neaparat nevoie de spitalizare. Până în 15 aprilie 2020, se recuperaseră după infecția cu noul coronavirus peste 500.000 de oameni, din peste 2 milioane de persoane infectate. Cifrele actualizate le găsiți AICI

Jurnaliștii de la bbc.com au stat de vorbă cu trei persoane care au fost infectate și spitalizate, iar acum, după externare, se află acasă, în plin proces de recuperare.

”Am luptat pentru viața mea și a copilului meu”

Karen Mannering, din Kent, Marea Britanie, este însărcinată în luna a șasea cu cel de-al patrulea copil. Femeia, care are 39 de ani, s-a luptat cu o tuse persistentă, însoțită de febră, începând cu a doua săptămână din luna martie. Medicii au ezitat inițial să o interneze, însă în a 11-a zi de boală totul s-a schimbat.

”Am sunat la Urgență, iar respirația mea era atât de greoaie încât, în câteva minute, ambulanța era acasă la mine”, povestește Karen. Au pus-o imediat pe oxigen, testul pentru Covid- 19 a ieșit pozitiv, și s-a dovedit că ambii plămâni îi erau afectați de pneumonie. A rămas izolată în spital timp de o săptămână.

“Nimeni nu a avut voie să vină să mă viziteze. A fost o perioadă întunecată, de singurătate, în care 2-3 zile am stat țintuită la pat, fără să pot să merg măcar la toaletă. Când era nevoie să îmi schimbe așternuturile, infirmierele erau nevoite să mă întoarcă. Când aveam dificultăți să respir, ceream ajutor și eram nevoită să aștept ca personalul medical să își pună echipamentul de protecție înainte să mă ajute. Stăteam în permanență la telefon cu familia mea, care mă ajuta să-mi mențin calmul. Îmi era teamă că voi muri, iar cei din familie mi-au spus că erau pregătiți pentru ce e mai rău. Am luptat pentru fiecare respirație și pentru viața mea și a copilului meu”.

Karen Mannering , alături de soțul ei.

Karen spune că nu va uita niciodată senzația de aer proaspăt și rece simțită în ziua în care a părăsit spitalul. ”Am venit spre casă cu soțul meu cu măștile pe față și geamurile de la mașină deschise. Vântul se simțea uimitor. Brusc, am început să apreciez cele mai mărunte lucruri”.

Acum, Karen este izolată acasă, într-o cameră în care familia nu intră deloc. Se întremează pe zi ce trece, însă mai are de luptat cu o tuse uscată, care ar mai putea dura câteva luni.

Femeia bănuiește că a luat virusul de la salonul de înfrumusețare în care lucrează, însă nu are cum să fie sigură de lucrul acesta. Și nu știe nici cum se face că familia ei a rămas totuși neatinsă de virus.

”Voiam doar ca cineva să mă ajute”

Jessie Clark, de 26 de ani, din Sheffield, UK, știa că se află în categoria de risc din cauza problemelor cronice pe care le are cu rinichii. În urmă cu cinci ani, tinerei i-a fost scos unul dintre rinichi. S-a îngrijorat imediat ce a început să tușească și să respire greu, iar după câteva zile de la debutul bolii îi era greu inclusiv să se miște.

”Mă durea foarte rău zona coastelor, spatele și abdomenul. Mă simțeam ca bătută”, explică tânăra.

La două zile după declararea stării de urgență în Marea Britanie, logodnicul ei o ducea la spital pentru internare. ”Îmi era teamă să stau singură. Îmi era atât de rău, încât aveam nevoie ca cineva să mă ajute. Am primit o mască verde, cu un tub în jurul nasului și am fost dusă într-o zonă destinată pacienților cu Covid- 19, în care paturile erau separate unul de altul de pereți.

”Nu am fost testată pentru Covid- 19, medicul a spus că nu poate lua mostre de la toată lumea, dar că cel mai probabil este vorba despre coronavirus. Mi-a spus că durerile pe care le am sunt de la inflamația din zona plămânilor și că ar trebui să rămân izolată și să iau medicamente împotriva durerii. Până atunci, nu am avut niciodată probleme cu respirația. A fost înspăimântător să știu că, la un moment dat, respirația mea s-ar putea opri.

Jessie a stat doar șase ore în spital.

Jessie a stat în spital șase ore, timp în care logodnicul ei a așteptat-o în parcarea spitalului, neștiind ce se întâmplă. La cinci zile după ce a plecat de la spital, Jessie încă se chinuie să meargă și doarme în jur de 18 ore pe zi. Are uneori accese de tuse, însă problemele cu respirația s-au redus considerabil.

”Mulți tineri se credeau invincibili, însă acum au început să ia în serios coronavirusul. Ni s-a tot spus că virusul nu afectează persoane de vârsta mea, dar iată că o face!”.

”Am fost la un pas de a ajunge în locul acela întunecat”

Stewart Boyle, un alt britanic infectat cu Covid- 19, crede că a luat virusul când a fost la o repetiție a corului în care cântă. ”Deși la repetiție am stat la distanță unii de alții, după câteva zile mulți dintre noi am început să avem simptome asemănătoare gripei”, povestește el. Bărbatul, care are 64 de ani, a simțit cum starea de sănătate i se înrăutățește pe zi ce trece.

Stewart Boyle

”La început, simptomele erau destul de ușoare. Dar apoi, încercam să urc scările, iar respirația mea era ca a unui om în vîrstă. În scurt timp, nu mă mai puteam mișca. Virusul îmi ataca plămânii și pierdeam din puterea de a mă lupta cu el”. Familia lui Stewart a sunat la numărul de urgență și bărbatul a fost dus la spital.

”Parcă eram într-un film. M-au dus în scunul cu rotile în așa numita zonă roșie, iar acolo au început să îmi facă tot felul de teste. M-au suspectat din prima de coronavirus, așa că mi-au dat oxigen. Timp de câteva ore, simțeam că sunt la distanță mică de locul acela întunecat și m-am gândit că e posibil ca acolo să se sfârșească totul. Însă îmi doream să trăiesc. Simțeam lupta care se dădea în plămânii mei și faptul că am nevoie de toate resursele ca să lupt. Oxigenul suplimentar care mi-a fost dat a ajutat mult plămânii și mi-a dat și mie forță. Personalul medical s-a purtat incredibil, însă tot ce pot ei să facă este să te ajute să lupți. Nu există medicamentul sau poțiunea magică ce te poate salva. Totul ține de rezistența propriului organism”.

Între timp, Stewart a părăsit spitalul, iar acum se recuperează acasă. Colegii de cor i-au făcut o surpriză și i-au cântat pe Zoom, iar bărbatul speră că își va recupera în curând vocea pentru a-și relua pasiunea de a cânta.

Dacă ți s-a părut interesant acest articol, îți recomandăm să citești și:

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()