În fiecare propoziție spusă de fiecare dintre noi există o muzică, o vibrație, un ton emoțional perceptibil dincolo de cuvinte. Copiii aud cel mai bine și mai întâi de toate „muzica” din spatele semanticii.
Martoră de mii de ori a unor scene cu dialog părinți-copii, nu pot să nu remarc că mare parte dintre copiii anxioși, agitați, nesiguri peste măsura lor temperamentală naturală au acasă părinți care „cântă” în general pe tonuri neasertive, cu prea dese intonații interogative și prea puține enunțiative. Sau, la extrema cealaltă, părinți prea imperativi, prea cicălitori, prea pe „comandă” și administrare a copilului.
Copilul are momente în care trebuie să aleagă
Pândiți-vă și țineți scorul: câte propoziții cu intonație crescătoare, câte cu ton coborâtor.
Cât echilibru între deciziile lui și ale tale, cât de mult sună de parcă tu nu ai decizie?
- Cum îi „cânți” subconștient copilului tău în spatele intențiilor sau ideilor puse deja în logica cuvintelor?
- „Mergem la grădi, da?” „Blah blah blah blah, da?” ” Vrei să la la la la..?” „na na na na na, mmm?!”
- Câtă intonație de genul: hai! iată! așa facem!, m-am hotărât, știu ce vreau, știu direcția în care mergem sau câtă muzică de tipul „o fi bine că-ți cer asta?!”, „să mă justific că facem asta asta?!”, „nu vrei tu să decizi în locul meu, ca să nu mă pui în postura de a mă îndoi de mine?!”
Nu, nu zic să „cântați” numai aserțiuni sau comenzi. Copilul are momente în care trebuie și poate să aleagă. Nu puneți însă prea multe interogații în spatele unor cuvinte care s-ar așeza extrem de bine și natural pe energie asertivă, curaj și putere de adult.
„Cântați” curajos și optimist, dați direcție! Încheiați propozițiile aici și acum, nu lăsați deschidere, neliniște, nesiguranță și alegere, mai mult decât intenție, decizie, predicție, certitudine.