Știu că pentru mulți, făcutul temelor a devenit luptă de putere acasă; că vă întrebați de ce copilul vostru nu e motivat și dornic de a lucra independent. Că vă temeți că, poate, ați greșit cu ceva. Un pic de îngăduință și empatie pentru voi: școlarii între 3 și 12 ani nu au, de regulă, motivații intrinseci pentru învățarea propusă instituțional și dirijată extern.
Ce îi motivează să „lucreze” la școală nu poate fi, de cele mai multe ori, suplinit acasă, de familie. Care sunt, de fapt, motivatorii adevărați pentru un școlar, în zilele în care școala nu era închisă:
- O rutină fixă a zilei, o rutină instituțională: copiii descoperă o cadență de lucru, un amestec între libertăți și constrângeri, în ritmul cărora se aliniază, copiind comportamente de grup. Acasă este greu să transformi sufrageria și mediul domestic de viață în regim organizat, planificat, repetabil și monitorizat de o autoritate, alta decât cea intimă, parentală; copiii au nevoie inclusiv de asta: de o figură autoritară externă familiei. (autoritate – nu în sens de „severitate”).
Copiii merg la școală ca să se descopere
- Un rol în grup, o relevanță personală câștigată din oglindirea în ochii celorlalți. În clasă, în pauze – copiii învață mult din punct de vedere socio-emoțional. Își exersează puterea limbajului verbal și nonverbal, instrumentele tranzacționale, puterea. Și acasă o fac, dar de la 5 ani încolo, familia nu poate înlocui tribul social, anturajul. Cu acesta începe o nouă redefinire a sinelui, o prelungire a construcției pe care mama și tata o încep inițial, fără să fie suficienți. Copiii merg la școală ca să se descopere în ochii alterității. De aici le vine energia care hrănește dezvoltarea academică: de la relevanța conectării cu celălalt.
De la părinți, copilul așteaptă validare necondiționată
- Ethosul școlii: spațiul clasei, așezarea în bănci, instrumentele de lucru – toate funcționează ca obiectele unui ritual menit să declanșeze dispoziția de lucru altfel decât cea de acasă – unde de multă vreme creierul știe să se autoseteze pe cunoaștere autodirijată, spontană, informală. Copiii nu știu încă să amestece un spațiu destinat altei stări cu un mod de operare format altundeva. Nu pot încă să facă toți, cu ușurință, tranziția.
- Raportul emoțional copil-părinte, copil-profesor. Fiecare dintre aceste două relații propune o altă ierarhie tranzacțională. De la părinți, copilul așteaptă validare necondiționată: „mama mă vede dincolo de ce produce creierul meu”. De la profesor, copilul acceptă o recunoaștere tranzacțională: „el oferă/eu primesc și întorc către el”.”La școală pot fi judecat, măsurat și evaluat. Acasă nu suport ca mama sau tata să facă asta cu mine – acest lucru ar însemna că de câte ori mintea mea nu produce rezultatul așteptat, eu pot fi iubit mai puțin.”
Dacă învățarea de acasă a creat vinovății pentru părinți, e păcat
Fiecare dintre cei 4 factori de mai sus nu pot fi reproduși acasă. De aceea vă luptați cu ei. De aceea mulți copii par să nu aibă motivații. De aceea școlile sunt încă instituții. Învățarea de acasă e la fel de importantă și poate chiar mai consistentă decât cea de la școală. Dar atât timp cât ea e organică, relațională, inspirațională, informală.
A aduce școala în casă a fost un experiment bun și revelator. Dar dacă acest lucru a creat și mai multe vinovății și presiuni pe părinți, e mare păcat! Sper să își îngăduie fiecare ceva mai multă înțelegere și relaxare. Sunt cel puțin cele 4 lucruri de mai sus pe care nu le putem pune în scenă acasă.
Îți recomandăm să te uiți și la acest video
