Acum 3 decenii, parentingul se făcea încă de pe modul „supraviețuire”, în principal. Părinții buni aveau de pus un acoperiș deasupra capului copiilor lor, mâncare pe masă, haine și o școală pentru o slujbă de unde se putea ieși la pensie. Funcționau pentru toți frica și rușinea socială. Vrei-nu-vrei, viața avea o rutină impusă de ritmul de lucru și de salariu, copiii se cumințeau în bănci la intrarea profesorului, vecinii se purtau, de jenă, cu bun simț unul cu celălalt.
„Bunul-simț” al copilului și „hărnicia” lui se puteau citi la suprafața multor comportamente sociale, fără să se întrebe nimeni dacă sunt valori autentice sau expresia camuflată a unor reprimări sufletești or alienări de identitate.
Misiunea părinților părea simplă. Nimeni nu se străduia expres să construiască în copil atenție, responsabilitate, ascultare activă, reziliență, implicare. Ele veneau ca atare, pentru că frica anihila hachițele personalității.
Suntem mult mai anxioși decât părinții noștri
Astăzi, misiunea familiilor în parentaj e de două ori mai grea. A dispărut rolul inhibitor al fricii, dar nici nu am reușit să punem altceva în schimb. Suntem mult mai agitați, mult mai ocupați, mult mai anxioși decât părinții noștri. De aceea ne e greu să facem singurul lucru care funcționează cu adevărat, în orice tip de educație, din orice timp sau continent: să fim consecvenți, să avem structură, direcție și optimistă încăpățânare cu ăștia mici.
Mă văd cu tot soiul de familii și aud tot felul de probleme puse pe seama copilului. Dar oricât de variată sau subtilă ar fi problematica, până la urmă e mereu vorba de faptul că părintele modern – ieșit curând din paradigma fricii și a supraviețuirii imediate, ocupat și agitat el însuși – nu știe sau nu poate să fie consistent cu copilul lui. Foarte puțini mai au un program de viață clar, structură, limite sigure și sănătoase, anduranță și perseverență cu formarea unui comportament dorit, tonus emoțional să susțină hachițe fără să se destabilizeze ei înșiși.
Soluții rapide nu există
Oricâte explicații sau soluții am căuta pentru un copil „cu (ceva) probleme”, întotdeauna soluția e ceva clasic și nemuritor: răbdare, structură, repetiție, perseverență, limite, sprijin optimist.
La copii, funcționează o lege simplă: nu te dai bătut, chiar dacă pare că nu merge ce ți-ai propus. Rezultatele cu el se văd după minim 6 – 9 luni sau chiar un an. Nu spera în soluții și corecturi gen „to do-list”. Natura umană nu e material de gestionat sau manageriat. Ea răspunde la conectare, structură și blândețe. Dar blândețea unui lider asumat, nu a unui „prieten” indecis, milos, nesigur, temător.
Deci, oricâte rapide soluții ați căuta, nu există. Ce făcea frica odinioară, trebuie să facă astăzi perseverența și consistența.
Îți recomandăm să te uiți și la acest video
