Copiii indeciși. Copiii cu frici. Copiii fără voce. Copiii agigați. Copiii neatenți. Dezangajați. Plângăcioși. Agresivi. Retrași. Supărăcioși. Neprietenoși. Intoleranți. Neascultători. Opozitioniști. Încăpățănați. Obraznici etc.
De la un punct încolo al lipsei noastre de trezire, aplicăm etichete copiilor. Eticheta este coaja traumei. Ambalajul care o face invizibilă. E perspectiva pe care o alegem din exterior noi, adulții, ca să nu fim nevoiți să ne asumăm vinovății greu de dus.
Copilul etichetat devine dificil
Oricare din cuvintele de mai sus descrie un mecanism de adaptare la durere, la rană. Copilul judecat, criticat, rușinat, etichetat, copilul-obiect al dezamăgirii mele de adult sau copilul supra-protejat nu are încotro: ca să supravietuiască, își lasă în urmă sinele rănit și pleacă mai departe identificându-se cu mecanismul lui de adaptare la suferință.
Devine dificil, prea timid, prea atașat, neatent sau agresiv ca să nu își simtă durerea. Durerea că nu este cu adevărat văzut, validat așa cum este. Durerea de a trebui întâi să se dovedească pe sine în fața altuia.
Străduiește-te să vezi că este valoros
Copilul tău nu este problema lui. Nu îi asocia identitatea cu ce produce mintea lui, cu felul în care se poartă. El este dincolo de cum navighează el în lume, dincolo de mecanismele care îi fac durerea mai suportabilă.
Străduiește-te numai să îl vezi că este puternic, capabil, curajos, atent și valoros. Atenția ta de adult va face minuni: prinde-l de câte ori e bun! Nu rău.
Ce vezi tu la el ca fiind încă nepotrivit este semnul suferinței lui interioare, semnul scindării declanșate de tine, adultul încă adormit și nevindecat. Cum e el cu adevărat – bun, puternic și curajos – e încă acolo, înăuntru. Acoperit de etichete. De etichete lipite cu lipici de îndoieli și frici.
Îți recomandăm să te uiți și la acest video
