articol scris de expert

Psihoterapeut Vistiana Long: De ce judecăm fetele care își încep viața sexuală prea devreme?

Psiholog Vistiana Long
fetele care își încep viața sexuală prea devreme
Fetele care își încep viața sexuală prea devreme au o nevoie acută de afecțiune.

Au rămas în noi, încă, reminiscențe ale arderii pe rug, aruncatului cu pietre și stigmatizării femeii „ușuratice”. Mai blând sau mai vehement, avem încă tendința de a le judeca pe fetele care își încep viața sexuală prea devreme.

Motivele pentru care copiii renunță prea curând la copilărie pot îmbrăca multe forme, dar miezul este mereu același: o nevoie acută – ale cărei efecte sunt mult prea greu de gestionat pentru un copil – de afecțiune.

Afecțiunea nu este un moft sau cireașa de pe tort. Este tortul. Atingerea, vocea și privirea blândă, acceptarea și iubirea necondiționată a mamei îi conturează copilului identitatea de sine și îi dau sentimentul de siguranță și de stabilitate. Fără acestea, copilul – și adultul de mai târziu – simte că nu are granițe fizice, că nu are un înveliș energetic, ci are senzația că se revarsă în neant. Este un sentiment greu de non-existență, de pierdere de sine, împrăștiere, explozie, confuzie, ca și cum ai muri în fiecare clipă.

Fetele care își încep viața sexuală prea devreme. Noi ne trimitem copiii în brațele altora

Nu-i de mirare că ești dispus să faci orice ca să „faci rost” de acele granițe, de acea… coajă în care intuiești că te-ai simți conținut și în siguranță. Din păcate, căutarea asta este inconștientă și tot inconștiente sunt și alegerile care se fac pentru împlinirea acestei nevoi.

Ca părinţi, ne e greu să ne recunoaștem nouă înșine că ne-am rănit copilul atât de tare încât să ajungă la astfel de căutări. Aşa că dăm vina pe copil. Iar asta îi amplifică suferința și îl trimite și mai dihai în brațele altora, cel mai adesea nepotriviți, că de, copilul căruia i-a lipsit afecțiunea nici nu o poate recunoaște.

Copiii ”nerecunoscători”

Ne e greu să recunoaștem, mai ales atunci când noi știm și simțim cu toată ființa noastră, că ne-am iubit copilul și chiar ne-am străduit, poate chiar… sacrificat. Suntem tentați mai degrabă să îl considerăm pe copil „răsfățat” sau „nerecunoscător”, pentru că este greu de înțeles cum toată iubirea asta imensă pare să nu fi ajuns la copilul nostru ci, ca şi cum între noi ar fi fost undeva o gaură, s-ar fi scurs toată în ea.

Dar „gaura” asta există: sunt rănile noastre. O parte din noi iubește, o parte din noi rănește. O parte din noi oferă, o parte din noi ia înapoi. Rănile noastre nevindecate ne dor, iar durerea estompează sau chiar înăbușă iubirea. Iubirea înseamnă bucurie.

Fetele care își încep viața sexuală prea devreme. Copiii nu au nicio vină

Imaginează-ți că ești la o petrecere și te doare cumplit măseaua. Oricât te-ai strădui să te arăți în largul tău, se simte că nu ești. Și dacă nu ești conștient ce te doare și nu îi explici gazdei ce se întâmplă cu tine, ea ar putea crede că e ceva în neregulă cu petrecerea, nu-i așa?

Copiii nu au nici o vină că nu primesc iubirea noastră când ea se împotmolește într-un strat de suferință. Ei își doresc cu tot dinadinsul să o vadă și de aceea ne și zgândăresc „bubele”, ca să le vedem și noi sau ca să iasă „puroiul” din ele.

Și nici noi nu avem nici o vină că am fost, la rândul nostru, iubiți de părinți suferinzi așa că, deși soarele strălucea în spatele pâclei de nori, noi am crescut în întuneric.

Soluția e la mame

Copiii care nu găsesc iubirea în brațele calde, afectuoase, nepărtinitoare și care nu judecă ale mamei, o vor căuta febril în altă parte. Și noi știm, desigur, că nu o vor găsi, dar ei nu știu asta și oricât le-am spune nu-i ajută, pentru că a spera e mai bine decât a nu spera…

Singurul ajutor ar putea fi pentru ei ca mama să li se dezvăluie, în sfârșit, cu soare și cu nori, pentru ca ei, copiii, să nu se mai simtă vinovați și responsabili de tot ce li se întâmplă.
Nu-i ușor. Dar e eliberator pentru ambii, mamă și copil.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Vistiana Long
Acum doisprezece ani studiasem cu râvnă limbi străine. Mai multe deodată, făcusem o pasiune. (Acum mă uit în urmă cu compasiune: ce sete de comunicare!). Dar într-o zi m-am trezit cu toți trei copilașii mei mici plângând uitându-se la mine - și eu la ei - și am văzut că nu-mi folosea nici o limbă să-i alin... Vă puteți imagina cum a fost? Nu-mi ieșea nici măcar cu româna! Atunci am virat-o brusc către psihologie. Mă pasionase și in liceu. Am înțeles din nou că totul începe cu mine (mai știusem asta odată...). Mi-am deschis porțile interioare cu sete să intre cunoaștere și cu curaj să mă scot pe mine. Psihologia și formările în psihoterapie au fost și sunt drumuri către acea lume uneori parcă îndepărtată, râvnită și chemândă, totuși atât de adânc cunoscută, caldă, familiară, acea lume tainică din inima mea. Doar de acolo vreau să comunic acum și știu că reușesc atunci când mi se răspunde... tot de acolo. Sunt Vistiana Long, mamă a trei copii de 12, 13 și 16 ani și psihoterapeut specializat în psihoterapie corporală.

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa