Ce înseamnă „note bune”? Pentru mine înseamnă „note pe bune”. Cât de cât. Atât cât se poate. Adică un 10 luat cu fițuici sau dintr-o slăbiciune a profesorului nu este o notă bună iar un 3 luat pe (ne)știute este o notă bună. Dacă spunem că 10 e notă bună, înseamnă că am uitat scopul notelor.
Ele nu au fost inventate ca să ne mândrim cu ele, ci ca să avem o idee – chiar dacă de multe ori relativă – despre cum stăpânește o persoană un anumit subiect la un moment dat. Sub acest aspect, orice notă este bună: și-a făcut treaba. A evaluat, pentru a ști de unde să se continue învățarea și pentru a se constata evoluția în raport cu un moment anterior (desigur, doar al aceluiași copil, nu al altora!). Ea nu ar trebui nici să bucure, nici sa întristeze. Doar să informeze. Atât.
Cum se raportează copiii la note?
Chiar și așa, la copii notele pot fi periculoase (cuvântul pare exagerat dacă raportăm sănătatea copilului doar la integritatea fizică, lăsând deoparte planul emoțional și dezvoltarea personalității). Dat fiind că la ei încă nu s-a produs diferențierea – capacitatea omului de a se percepe ca individ de sine stătător, autonom, în relație cu ceilalți dar nu dependent de ei, orice fel de evaluare exterioară are un rol intrinsec în formarea identității de sine. Orice informație din afară – dar mai ales de la cei dragi – este pentru copil încă o piesă din valorosul puzzle numit „Cine sunt eu?”.
Iei ”Bine”, ești bun
Pentru un copil, care are încă în mod implicit, o personalitate dependentă și egocentrică (depinde de cineva și raportează totul la el), și dacă i-am explica acest rol al notelor în viața lui probabil că tot le-ar lua personal. Ministerul Educației a intuit prea puțin acest aspect și a schimbat, doar pentru primii ani de școală, cifrele în calificative. Sau poate, de fapt, nici nu a făcut-o din considerente psihologice, deoarece pentru copii e câtuși de puțin important dacă i se spun cifre sau cuvinte. Ba chiar, dacă cifrele erau, până la un moment dat, neînțelese de el, cuvintele „bine” și „insuficient” pot fi atât de ușor traduse de mintea lui în „ești bun”, „ești insuficient”, ambele nocive în aceeași măsură!
Notele bune și iubirea
În Finlanda, în Japonia și în alte țări (dacă mai știți, vă rog frumos să-mi spuneți și mie) copiii primesc calificative începând cu vârsta de 16 ani. E adevărat, de altfel, că aceste sisteme de învățământ sunt construite în totalitate ținând cont de psihologia copilului.
La noi, pe lângă stângăciile sistemului (aceasta fiind doar una dintre ele), părinții au uitat demult de scopul evaluării. Sintagmele (era să scriu stigmatele!) „note bune”/ „note proaste” sunt de mult vehiculate cu atâta ușurință încât mai că ai putea crede că se merge la școală special pentru a primi note! Când sunt „bune”, le sunt arătate prietenilor, postate pe FB, recompensate și… copilul se simte iubit. Când „nu sunt bune”, copilul, dacă nu e certat, este cel puțin e dezaprobat, sau, în cazuri mai fericite, părintele nu se mai bucură, nu se mai mândrește, nu-i mai spune ce ființă minunată este.
Copilul înțelege că e iubit/acceptat numai când ia note bune. Sau că atunci e iubit mai mult. Că iubirea depinde de rezultate. Acest mecanism vă poate părea bun, pentru că el are sens, într-o oarecare măsură, în viața omului adult. Până acolo însă, iubirea necondiționată este esențială pentru o maturizare sănătoasă. În absența ei – dar și prin îndoiala asupra prezenței ei (Oare chiar mă iubește?) – apar dezechilibre emoționale care constituie premise pentru suferința de mai târziu. Și nu numai. Pentru că miza este atât de mare, presiunea este mare.
Note bune, dar fără stimă de sine
Mai întâi, vrând-nevrând, o pune părintele pe copil apoi copilul o rulează singur, nemaiștiind să funcționeze și altfel. În cazurile de stres mai accentuat, copiii suferă de anxietate, depresie, ADHD, obezitate, alte probleme de sănătate, probleme de comportament, etc.
Cu toții, probabil, cunoaștem oameni care la vârste adulte încă nu s-au găsit pe ei. Sunt dependenți de oameni, de substanțe, de roluri, de statut etc. Au stimă de sine scăzută (pentru că rezultatele nu sunt la nivelul așteptărilor, acum ale lor înșiși). În virtutea aceluiași mecanism de a fi evaluat de cineva, așteaptă mereu aprobarea altora și suferă dacă aceasta întârzie sau nu vine.
Deoarece acest fenomen este atât de răspândit în societatea noastră (în altele și mai și!), lucrurile sunt, cel mai adesea, luate drept „normalitate”, „soartă”, „ghinion în viață”, etc.
Câți oameni au înțeles sa facă legătura între insuccese, probleme de sănătate, probleme de relație, diferite sentimente copleșitoare și nevoile emoționale profunde neîmplinite ale copiilor care au fost? Sigur că nu se trage toată suferința oamenilor de la note.
Dar felul în care, mi se pare mie (mi-aș dori să mă înșel!) se face caz de note în școală și în familii, agravează mult problema etichetelor – fie ele cuvinte sau cifre – atribuite copilului, în sine nocive.
Nota elevului sau nota profesorului?
Cred că notele sunt unul din acei viruși care, perfid, rod zi de zi din sfoara – vitală! – a relației dintre părinți și copii. Ce putem face? Mi-aș dori sa putem schimba sistemul! Evaluarea copiilor – în scop strict educational! – s-ar putea realiza prin conversații, jocuri sau alte activități care să fie un prilej de bucurie, nu de stres, și pentru copii și pentru dascăli. Profesorul și-ar putea nota despre achizițiile copilului la materia respectivă fiind însă conștient că nota i se atribuie mai degrabă lui decât elevului său. Poate sună șocant, dar părerea mea e că nota vorbește mai puțin despre capacitățile de învățare ale elevului, cât, mai degrabă, despre talentul și priceperea educatorilor de a valorizarea acele capacități, oricare ar fi ele.
Ei, și câte și mai câte s-ar putea îmbunătăți în sistemul nostru de învățământ, conceput acum… câți ani? Până atunci, noi, părinții, îi putem ajuta pe copii dacă reușim să avem noi înșine – apoi vor avea și ei – o atitudine nepăsătoare față de note – ca statut – și interesată de învățare în sine! O învățare plăcută, prietenoasă, care nu numai că are șansa să dureze (memoria este activată de emoție), dar o are și pe aceea de a pătrunde până-n oase și a deveni un schelet la baza unei personalități echilibrate și puternice.
Nu vă mai întrebați copiii ”Ce notă ai luat?”
Le putem spune des și sincer copiilor că notele nu sunt despre ei ci sunt despre ceea ce știu ei la un moment dat (astfel se va evita, poate, și supraidentificarea eului cu mintea – eu sunt și ceea ce știu dar nu sunt doar ceea ce știu). Să nu-i întrebăm, când vin de la școală, ce note au luat, ci să-i întrebăm ce au învățat nou, ce le-a plăcut și cum s-au simțit la școală. Să le arătăm apreciere, empatie, respect, dragoste, indiferent de rezultate, și să avem încredere că potențialul lor va înflori în aceste condiții.
La fel cum o floare se deschide sub mângâierea razelor soarelui și se poate strica dacă o forțăm și tragem de ea să o deschidem când și cum vrem noi.
Mai multe texte scrise de Vistiana Long puteți citi AICI.
Îți recomandăm să te uiți și la acest video
Acum doisprezece ani studiasem cu râvnă limbi străine. Mai multe deodată, făcusem o pasiune. (Acum mă uit în urmă cu compasiune: ce sete de comunicare!). Dar într-o zi m-am trezit cu toți trei copilașii mei mici plângând uitându-se la mine - și eu la ei - și am văzut că nu-mi folosea nici o limbă să-i alin... Vă puteți imagina cum a fost? Nu-mi ieșea nici măcar cu româna! Atunci am virat-o brusc către psihologie. Mă pasionase și in liceu. Am înțeles din nou că totul începe cu mine (mai știusem asta odată...). Mi-am deschis porțile interioare cu sete să intre cunoaștere și cu curaj să mă scot pe mine. Psihologia și formările în psihoterapie au fost și sunt drumuri către acea lume uneori parcă îndepărtată, râvnită și chemândă, totuși atât de adânc cunoscută, caldă, familiară, acea lume tainică din inima mea. Doar de acolo vreau să comunic acum și știu că reușesc atunci când mi se răspunde... tot de acolo. Sunt Vistiana Long, mamă a trei copii de 12, 13 și 16 ani și psihoterapeut specializat în psihoterapie corporală.
