Singurătatea, o rană ce se poate vindeca

Raluca Dumitrică
Singuratate | Totul despre mame
Singuratatea nu trebuie sa ne invinga!
Singuratate | Totul despre mame
Singurătatea nu trebuie să ne învingă!

Dacă vă loviţi de singurătate, nu vă lăsați copleșite!

Am petrecut două weekend-uri din vara asta în trei. Eu, soţul şi mezina. Fetele cele mari au rămas când cu o bunică, când cu cealaltă, iar eu m-am trezit brusc proiectată într-un alt univers, diferit şi uneori ciudat.

Primul weekend a fost relativ ok. De fapt, chiar minunat. Casa mi-era mai liniştită, mai ordonată şi mai simplu de gestionat, încăperile păreau mai noi şi mai mari. În această stare de lucruri, eu am avut mai mult timp pentru mine, dar şi pentru ceilalţi doi oameni dragi, am reuşit chiar să mă uit aproape o oră la un program fain de la televizor, să-mi ordonez rochiile în dulap şi să termin de citit o carte pe care o începusem foarte demult.

În al doilea weekend, însă, am început să văd şi să simt şi altceva. Casa nu era la fel de veselă, de antrenantă şi de vie, iar eu eram mai tăcută, mai contemplativă şi mai gânditoare. M-am surprins adesea aranjând nişte lucruri ale unor copii absenţi, împerechind şosete fugare şi pantofi melancolici, călcând rochiţele unor fetiţe care nu erau lângă mine să-mi atragă atenţia că am uitat să le netezesc cordonul şi aşezând nişte păpuşi rebele în coşul cel mare de jucării, altădată percheziţionat minuţios până în cele mai ascunse unghere. Am devenit brusc o amatoare în bucătărie, neştiind cum e să faci mâncare pentru nişte oameni în minus, calculând greşit necesarul pentru prânz şi aşezând firesc cinci tacâmuri la masă, în aşteptarea celorlalţi.

Niciun om nu e la fel

După această experienţă, mi-am dat seama că, oricât de mult îmi doresc eu să iau o pauză şi să fiu pentru un timp solo, singurătatea nu-i de mine. Mă îngrijorează adesea gândul că s-ar putea, la un moment dat, să rămân singură pe termen nedefinit, din cine ştie ce motive independente de voinţa mea şi trântite nemilos pe drum de mâna destinului şi încerc să-i înţeleg mai bine pe cei care sunt acum cu adevărat singuri. Pe cei care strâng la piept o pungă firavă cu cumpărături şi pe care n-au cu cine s-o împartă. Oameni ce-şi iau rămas bun printr-o îmbrăţişare şi prin promisiunea că se vor auzi mai des la telefon, oameni ce se privesc în ochi şi îşi ating mâinile într-un ultim moment de tandreţe, care poate fi repetat sau nu într-un viitor apropiat.

Singurătatea, o maladie care face din ce în ce mai multe victime

Deşi luciditatea îmi spune că n-am motive să mă tem, realitatea este că în lume există destul de mulţi oameni singuri. Paradoxal, singurătatea pare să îi afecteze mai mult pe cei tineri, şi nu pe cei în vârstă. Un studiu întreprins anul trecut în Marea Britanie a relevat că aproape 60% dintre persoanele intervievate aflate în grupa de vârstă 18 – 34 de ani au declarat că se simt singure adesea sau câteodată, în timp ce doar 35% dintre cei peste 55 de ani au bifat acelaşi lucru. Tot studiile ne spun că singurătatea poate avea drept cauze probleme de sănătate, îndepărtarea temporară sau definitivă de familie sau de prieteni, problemele de la serviciu sau de acasă, schimbarea domiciliului sau a locului de muncă, divorţul, imposibilitatea de a avea acces la mijloace de transport.

Singurătatea este, de altfel, una dintre cauzele depresiei, o afecțiune care afectează un număr deloc neglijabil de oameni și care poate fi fatală. Numai în Statele Unite ale Americii rata suicidului este în creştere, din 1999 şi până în 2010 procentul celor cu vârsta între 35 şi 54 de ani care şi-au luat viaţa crescând cu 30%, iar numărul total al deceselor de acest fel a ajuns să-l depăşească pe cel provocat de accidentele de maşină.

Pe de altă parte, deşi reţelele de socializare atât de utilizate par a veni în întâmpinarea singurătăţii prin facilitarea comunicării interumane, acestea nu reuşesc să se achite în totalitate de acest rol. Ele pot fi de vină pentru că împiedică contactul faţă către faţă şi favorizează izolarea, din pricina unei false aparenţe de comuniune.

Realitatea care schimbă vieţi

În luna iulie a acestui an, într-o singură săptămână 3 avioane civile s-au prăbuşit în trei colţuri ale globului, iar catastrofele au nimicit peste 450 de oameni. Copii, părinţi, bunici, unchi şi mătuşi, prieteni şi apropiaţi, familii întregi au fost iremediabil distruse în urma acestor tragedii. În altă parte a globului, un război a făcut şi face în continuare victime, lăsând suferinţă nemărginită în urma sa, destrămând la propriu oameni şi suflete, familii şi prietenii. De atunci, cei rămaşi fără cei dragi încearcă nu numai o durere şi un dor mistuitoare, care duc uneori la sentimentul de asfixiere, ci şi o singurătate ce nu poate fi niciodată umplută cu niciun surogat. Lanţul uman de iubire îşi mai poate adăuga câte o verigă pe parcurs, dar niciodată bucata înlocuită nu va putea reproduce fidel zala lipsă.

Şi, cum nimeni nu poate şti când vine clipa în care lanţul se rupe, străduiţi-vă să-l ţineţi strâns aproape de voi, folosiţi toate formele de cleşti pentru a-l întări şi nu lăsaţi intruşii să-l slăbească. Copiii nu trebuie să fie singuri, bunicii nu trebuie să fie singuri, părinţii nu trebuie să fie singuri. Aşa că, ori de câte ori puteţi, războiţi-vă cu singurătatea, folosind toate mijloacele posibile. E unica victorie al cărei gust va fi întotdeauna dulce.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa