Preadolescența, bat-o vina! Ce te faci când nu-ți mai recunoști copilul

Ruxandra Rusan
preadolescența

Avea tălpi pufoase și gingii știrbe. Râdea cu tot corpul – cu ochii, cu mâinile, cu gura până la urechi. Parcă și cu alea trei fire de păr din cap râdea când era mic. Acum stă cu pumnii încleștați și cu o privire metalică, rece. Când am ajuns în prag de preadolescență? Și ce ne facem?!

O, timpul zboară repede. Întreabă orice mamă de copil mare. Nu apuci să te dezmeticești prea bine și să-ți revii după prima zi de grădi, că bate la ușă prima zi de școală. Încet, încet mai dai cadou jucăriile pentru că nu prea se mai joacă cu ele. Și, brusc, din copilul care abia aștepta să facă prăjituri cu tine, te trezești cu un omuleț complet diferit de puiul tău.

Cine ești?

Privirea metalică și pumnii încleștați pe lângă corp m-au făcut să-l privesc pe fiul meu și să mă întreb cine e. Ce s-a întâmplat cu bebelușul dulce mirositor a lapte, care acum se dă cu parfum și merge singur la joacă, până-n parc, cu băieții. A crescut. Atâta tot. Iar crescutul ăsta vine cu bune și cu grele. La cei zece ani ai lui, își fac deja simțită prezența viitoarele crize de identitate. Pare să aibă nevoie să se redefinească. Tentativele lui de a-și da seama cine este acum implică inclusiv momente în care da, mă privește cu ochi de gheață.

Numai că eu mă topesc. Mă topesc de dragul lui așa, mare, în prag de preadolescență. Motivul privirii de gheață, aparent, este rugămintea mea de a nu-și mai năclăi părul cu ceară și fixativ ca să-i stea freza ca lui Ronaldo. Și dacă-l cred, mi se ridică tensiunea. Motivul real, pe care-l intuiesc, este pur și simplu nevoia de a-mi arăta că e stăpân pe trupul lui, pe imaginea lui, pe felul în care se arată acum lumii. Că e mare. Așa că negociez scurt și cădem la pace cu promisiunea spălatului pe cap diseară. A fost ușor. Dar cum va fi, oare, peste cinci ani?

Odată cu debutul pubertății, meseria de părinte se complică mai mult decât ți-ai putea imagina, iar tensiunea din casă crește. Lucrurile te-ar putea lua pe nepregătite, pentru că pubertatea se instalează acum mai devreme decât „pe vremea noastră”. Pentru a putea gestiona cu success această perioadă, Totul Despre Mame recomandă ghidul „Ups, pubertatea! Cum arată lumea adolescenților de azi și cum vorbim cu ei despre teme dificile“, lansată de editura ZYX Books, partener Totul Despre Mame.

Independența unui copil preadolescent

Perioada asta, poate puțin grăbită de prietenii lui mai mari- pe care îi imită- a venit și cu nevoia lui de independență. Mi-am crescut copilul curajos. Știe să traverseze, să facă cumpărături de la magazinul de lângă bloc. Știe cum să se descurce dacă e singur acasă și i se face foame. Însă, de la o vreme, vrea mai multă independență decât îmi vine mie să-i dau. De exemplu, vrea să meargă singur cu tramvaiul la cercul de matematică. Mi-e frică. Mi-e frică de rămân fără aer. Nu-i arăt că mi-e frică. N-aș face decât să dau naștere unui val de proteste în care să îmi explice cât de mare și responsabil e. Și cum să spun că nu-i așa? Doar că mi se pune un nod în gât și-mi amintesc ce simplu era când umbla doar ținut de mână, la un an. Pe atunci, mă durea spatele de la atâta mers aplecată, acum mă înțeapă teama și tare l-aș mai ține de mână.

Un copil preadolescent apare treptat în casa mea

Prima tură de revoltă cu iz preadolescentin m-a lăsat mască. Am simțit că gata. Aici s-a terminat cu drăgălitul, cu gâdilatul, cu vorbitul vrute și nevrute. Dar nu-i așa. De fapt, e un dans în care ba se îndepărtează de tine, cu avânt, curaj și poftă de testat limite, ba revin și se fac iar mici. Eu stau și aștept revenirea, care se simte ca un balsam pe suflet. În rest, sunt spectator la drumul copilului meu spre o nouă vârstă. Mă știe că-s aici și că nu plec niciunde. Mă știe că-l aștept și am învățat să mă adaptez nevoilor lui. Care-s ba de preadolescent, ba de copil. Nu-i pun în cârcă vinovăția spaimelor mele. E dreptul lui să crească. Să ne împingă mai încolo ca să aibă mai mult spațiu personal și apoi să ne cheme să i-l invadăm cu îmbrățișări și pupici și povești de noapte bună. Câteodată, se sperie el de sine. Atunci îi povestesc cum a fost pentru mine să cresc. Și asta ajută, să știi că tot ce ți se întâmplă e firesc. Dar, între noi fie vorba, privirea aceea metalică și insolentă e tare, tare greu de înghițit și ți se face dor de schimbat scutece.

Urmăriți un video interesant despre cum poate mama să aibă o relație bună cu fiul și de ce este important să permită tatălui să creeze o legatură specială cu fiul!

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa