“Am rămas fără ambele picioare în câteva fracțiuni de secundă”

Poveste despre curaj cu Mădălina Stănculescu, o mamă puternică, frumoasă și ambițioasă

Mădălina Stănculescu se caracterizează astfel: “Eu? Uneori sunt o copilă căreia îi place să râdă din orice, să facă nebunii ca în copilărie sau să riște orice, iar alteori sunt o femeie de 29 de ani care e cu capul pe umeri, care are responsabilități și care e în stare să treacă peste orice. În ambele cazuri sunt o mamă care se mândrește cu băiatul ei!”

După discuțiile avute cu ea și aflându-i povestea de viață, eu aș caracteriza-o pe Mădălina astfel: este o femeie foarte puternică pe care viața a încercat-o greu. Este o mama singură specială, o femeie extrem de hotărâtă, pentru că s-a ambiționat să fie o mamă bună, pentru că de atâția ani reușește să facă aproape tot ce-și dorește. Ce împliniri și ce regrete ascunde viața unei mame singure cu dizabilități? Puteți afla chiar de la ea.

Totul despre mame: Mădălina, știu că ai fost o persoană sănătoasă. Astăzi ești o persoană cu handicap, cu proteze la ambele picioare. Cum s-a întâmplat să ajungi așa?

Atunci când începusem să cred că toate se vor aranja în viața mea, că îmi voi crea o familie, că voi fi alături de oamenii pe care îi iubesc, a venit ziua de 4 iunie. Prezența mea la locul nepotrivit, în momentul nepotrivit mi-a a adus handicapul cu care trăiesc și astăzi: am rămas fără ambele picioare în câteva fracțiuni de secundă!

Totul despre mame: Ce-ți amintești din acele momente?

Țipete, lacrimi și promisiuni sunt lucrurile pe care mi le aduc aminte din primele clipe de după accident. Eram o puștoaică de 21 de ani care rămăsese fără ambele picioare, căreia tatăl ei îi promitea că o va face ca nouă, căreia sora ei nu concepea să îi spună că nu mai are picioare, la care toată lumea intra cu lacrimile împreunându-se sub barbă, pe când ea zâmbea ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. De multe ori chiar și eu ma întreb de unde am avut puterea să trec peste tragedia asta, dar tot eu îmi răspund că Dumnezeu a fost cel care mi-a dat putere, dragostea față de familia mea, dorința ca ei să nu mă vadă suferind și marea dorință de a demonstra lumii și mie că se poate, dacă vrei, că aproape orice e posibil! E posibil să înveți să mergi din nou la 21 de ani, e posibil să te târăști ca bebelușii când situația te obligă, să accepți vorbele nevinovatele ale copiilor care îți spun râzând că tu nu ai picioare. E posibil să accepți  privirile oamenilor care văd că ai venit la plajă ajutându-te de o cârja iar mai apoi uimirea lor când cineva te ia în brațe ca să poți intra în apă, e posibil orice dacă îți dorești cu adevărat! E un joc continuu al sentimentelor de mândrie și rușine, mândrie că pot, rușine că șchiopătez.

Totul despre mame: Cum te-ai schimbat în urma accidentului? Ai devenit mai puternică sau, dimpotrivă, mai slabă? Mai curajoasă sau poate și mai precaută?

Accidentul și noua mea situație mi-au resetat prioritățile, probabil și nevoile. Când ai tot ce îți trebuie se întâmplă să vrei din ce în ce mai mult, o casă mai mare, o mașină mai frumoasă sau excursii exotice. Niciodată nu te gândești că vrei sănătate. Și vine un moment când îți dai seama că toți banii din lume nu îți pot reda sănătatea. Și că viața trebuie trăita din plin în orice moment, pentru că, de fapt, nu știi dacă în secunda următoare vei mai fi în viață. Așa că, da, poate că ceea ce am câștigat în urma accidentului este dorința de a profita de fiecare clipă, de a face din fiecare zi o sărbătoare.

Totul despre mame: Mamă ai devenit după accident, erai deja o persoană cu handicap. Cum a fost, cum te-a transformat – din nou – experiența asta?

Mi-am spus că dacă am putut să mă ridic de jos și să merg mai departe, de ce nu aș putea să fiu și mamă? Și da, sunt și mamă, o mamă singură, uneori puternică, alteori vulnerabilă, uneori optimistă, alteori deprimată. Îmi amintesc cum îmi era frică în primele zile să-mi iau copilul în brațe căci era prea mic, îmi amintesc că eram o femeie care își vedea tot universul în persoana aia micuță pe care o strângea la piept, o mamă care a învățat să meargă a treia oară alături de copilul ei. Sunt o persoană norocoasă, căci am avut alături întreaga familie, iar ei m-au susținut în orice decizie, chiar dacă uneori am dat greș. Deși mi-au rămas alături doar prietenii adevărați, știu că mă pot baza pe ei, pentru că sunt acei prieteni pe care îi poți suna la orice oră fără să-ți fie teamă că îi vei deranja, acei prieteni care plâng și râd alături de tine!

Totul despre mame:Cum te privește fiul tău? Sunt momente când este el însuși frustrat de handicapul tău, când îi este rușine, sau îl simți mândru de mama lui?

Mi s-a întâmplat să îmi spună, cu inocența copilului, “mami, hai să fugim!”, iar îndemnul acesta al lui m-a blocat, m-a lăsat fără cuvinte. Pur și simplu nu am știut, atunci pe moment, ce să-i răspund. S-a întâmplat să îmi pună această întrebare: “Ție când îți cresc picioarele?” Sunt momente și întrebări inevitabile, iar răspunsurile și reacțiile mele îmi doresc să-l învețe pe copilul meu adevăratele valori ale vieții, să-l învețe că totul se poate dacă ai voință, să-l învețe că respectul pe care îl oferi celor din jur implică respectul pentru tine însuți, să-l învețe că oamenii sunt diferiți, dar asta nu înseamnă că nu pot fi la fel de minunați.

Totul despre mame: Pentru că ai menționat respectul, te simți respectată în societatea noastră? Crezi că oamenii cu handicap primesc atenția și respectul de care au nevoie, facilitățile care le-ar face viața mai ușoară, oportunități de a se integra în societate alături de oamenii sănătoși?

Nu simt deloc că există respect pentru oamenii cu handicap, nu există prin prisma faptului că întotdeauna locurile pentru persoanele cu handicap sunt ocupate, că rampa pentru cărucioare e prea abruptă sau nu există, că prioritatea persoanelor cu handicap nu se regăsește în nicio instituție sau în supermarket, că mijloacele de transport sunt destul de greu de folosit, că atunci când ieși pe stradă auzi de multe ori remarci jignitoare și ești supus la tot felul de umilințe. Aud foarte des cuvinte foarte dure, dar încerc să nu le iau în seamă și să merg mai departe cu fruntea sus. Sunt cuvinte pe care mi-aș dori să nu le ia în seamă nici copilul meu atunci când alți copii i le vor spune. Aș vrea să poată spune cu mândrie: “Mama mea e specială! E specială pentru că și-a continuat viața, pentru că mi-a dat viață, m-a crescut cum a putut, pentru că m-a ținut de mână când nu a putut să alerge alături de mine. E specială pentru că a dovedit lumii că și fără picioare poți să mergi la plajă, la munte și mai ales poți să fii mamă și să oferi toată dragostea din lume puiului tău.”

Totul despre mame: E o lecție de putere povestea ta. Ce efect ți-ai dori să aibă asupra celor care o citesc?

Mi-aș dori ca tot ce scriu acum să fie o lecție de viață pentru tine, cea care citești, un impuls pentru a face tot ce îți dorești; mi-aș dori să ofere încredere în ele mamelor singure, celor care nu cred că ar putea să crească singure un copil – iată că eu pot; și mai ales mi-aș dori să dea curaj tuturor persoanelor cu orice fel de handicap să-și continue viața și să și-o facă mai frumoasă!

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()