“Am rămas fără ambele picioare în câteva fracțiuni de secundă”

Poveste despre curaj cu Mădălina Stănculescu, o mamă puternică, frumoasă și ambițioasă

Mădălina Stănculescu se caracterizează astfel: “Eu? Uneori sunt o copilă căreia îi place să râdă din orice, să facă nebunii ca în copilărie sau să riște orice, iar alteori sunt o femeie de 29 de ani care e cu capul pe umeri, care are responsabilități și care e în stare să treacă peste orice. În ambele cazuri sunt o mamă care se mândrește cu băiatul ei!”

După discuțiile avute cu ea și aflându-i povestea de viață, eu aș caracteriza-o pe Mădălina astfel: este o femeie foarte puternică pe care viața a încercat-o greu. Este o mama singură specială, o femeie extrem de hotărâtă, pentru că s-a ambiționat să fie o mamă bună, pentru că de atâția ani reușește să facă aproape tot ce-și dorește. Ce împliniri și ce regrete ascunde viața unei mame singure cu dizabilități? Puteți afla chiar de la ea.

 

Mădălina, știu că ai fost o persoană sănătoasă. Astăzi ești o persoană cu handicap, cu proteze la ambele picioare. Cum s-a întâmplat să ajungi așa?

Atunci când începusem să cred că toate se vor aranja în viața mea, că îmi voi crea o familie, că voi fi alături de oamenii pe care îi iubesc, a venit ziua de 4 iunie. Prezența mea la locul nepotrivit, în momentul nepotrivit mi-a a adus handicapul cu care trăiesc și astăzi: am rămas fără ambele picioare în câteva fracțiuni de secundă!

 

Ce-ți amintești din acele momente?

Țipete, lacrimi și promisiuni sunt lucrurile pe care mi le aduc aminte din primele clipe de după accident. Eram o puștoaică de 21 de ani care rămăsese fără ambele picioare, căreia tatăl ei îi promitea că o va face ca nouă, căreia sora ei nu concepea să îi spună că nu mai are picioare, la care toată lumea intra cu lacrimile împreunându-se sub barbă, pe când ea zâmbea ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. De multe ori chiar și eu ma întreb de unde am avut puterea să trec peste tragedia asta, dar tot eu îmi răspund că Dumnezeu a fost cel care mi-a dat putere, dragostea față de familia mea, dorința ca ei să nu mă vadă suferind și marea dorință de a demonstra lumii și mie că se poate, dacă vrei, că aproape orice e posibil! E posibil să înveți să mergi din nou la 21 de ani, e posibil să te târăști ca bebelușii când situația te obligă, să accepți vorbele nevinovatele ale copiilor care îți spun râzând că tu nu ai picioare. E posibil să accepți  privirile oamenilor care văd că ai venit la plajă ajutându-te de o cârja iar mai apoi uimirea lor când cineva te ia în brațe ca să poți intra în apă, e posibil orice dacă îți dorești cu adevărat! E un joc continuu al sentimentelor de mândrie și rușine, mândrie că pot, rușine că șchiopătez.

 

Cum te-ai schimbat în urma accidentului? Ai devenit mai puternică sau, dimpotrivă, mai slabă? Mai curajoasă sau poate și mai precaută?

Accidentul și noua mea situație mi-au resetat prioritățile, probabil și nevoile. Când ai tot ce îți trebuie se întâmplă să vrei din ce în ce mai mult, o casă mai mare, o mașină mai frumoasă sau excursii exotice. Niciodată nu te gândești că vrei sănătate. Și vine un moment când îți dai seama că toți banii din lume nu îți pot reda sănătatea. Și că viața trebuie trăita din plin în orice moment, pentru că, de fapt, nu știi dacă în secunda următoare vei mai fi în viață. Așa că, da, poate că ceea ce am câștigat în urma accidentului este dorința de a profita de fiecare clipă, de a face din fiecare zi o sărbătoare.

1
2
DISTRIBUIȚI
Intră în conversație