Copiii și stima de sine

Psihoterapeutul Diana Stănculeanu ne dă sfaturi practice pentru a contribui la creșterea stimei de sine a copiilor noștri

Diana Stănculeanu, psihoterapeut la organizaţia Salvaţi Copiii, ne priveşte calm, cu înțelegere. Suntem patru părinţi, într-o şedinţă de consiliere la Centrul de Educaţie Emoţională şi Comportamentală din cadrul organizației Salvați Copiii, toţi povestind despre relația noastră cu copiii. Replicile pe care le folosim zilnic în comunicarea cu cei mici parcă sunt trase la indigo.”Nu mai eşti prietenul meu dacă nu-ţi faci temele”, “Nu te mai iubesc dacă mai vorbeşti urât cu bunica”, “N-ai luat zece? Ai văzut ce silitoare este colega ta de bancă?” sunt doar câteva dintre multele clişee pe care toţi le folosim. Nu rar, ci mereu.

Psihoterapeutul Diana Stănculeanu ne explică faptul că astfel le distrugem copiilor stima de sine, trasformându-i în viitori adulţi care nu vor fi conștienți de propria lor valoare.

Haideţi să vedem ce este de fapt stima de sine şi ce recomandări are psihoterapeutul Diana Stănculeanu pentru părinţii care doresc să se modeleze ei înşişi și să aibă copii încrezători, siguri pe ei, optimiști.

 

Diana, care este diferenţa între copiii cu stimă de sine ridicată şi cei cu stimă de sine fragilă, scăzută?

Copiii cu stimă de sine ridicată își cunosc punctele forte, resursele, atuurile, dar își acceptă și limitele și vulnerabilitățile. Ei dezvoltă abilități superioare de a rezolva probleme, de a face față presiunilor celor din jur, de a rezolva conflite, de a construi relații cu ceilalți, au așteptări realiste de la cei din jur, sunt echilibrați și optimiști, zâmbesc și se bucură de situațiile pe care le trăiesc. La polul opus, copiii cu stimă de sine scăzută transformă orice situație dificilă de viață într-o sursă de anxietate și frustrare, nu reușesc să identifice soluțiile problemelor cu care se confruntă, par retrași, cu stări emoționale negative (depresie), au o atitudine pasivă față de tot ce îi înconjoară, iar verbul lor preferat este “nu pot”.

 

Citim în cărţi că stima de sine – sau sentimentul valorii personale – se dezvoltă constant de-a lungul vieții noastre și că este un sentiment care trebuie cultivat încă din copilăria mică. De ce sunt importanţi primii ani de viaţă?

Stima de sine se naște la întâlnirea dintre sentimentul competenței personale cu convingerea că suntem iubiți și acceptați, în ciuda limitelor și erorilor pe care le facem. Sunt copii care, în ciuda unor performanțe deosebite (școlare, artistice etc.), nu se simt iubiți și acceptați de către părinții lor și manifestă nivele foare scăzute ale încrederii în sine. De asemenea, copiii crescuți cu iubire și afecțiune, dar care nu învață despre sine “că pot”, vor avea o imagine de sine negativă. Echilibrul între iubire necondiționată, competență și așteptări realiste facilitează dezvoltarea unei stime de sine stabile și sănătoase. Și da, aşa este, primii ani de viață reprezintă vârsta ideală pentru cultivarea stimei de sine. Pentru că în primii ani copiii încearcă, greșesc, încearcă din nou, se împotmolesc, iar încearcă, au eșecuri și o iau de la capăt până reușesc – este cursul firesc al învățării – pe care, cu mesaje corecte de suport, centrate pe efort și străduință, nu pe rezultat, copiii îl vor menține până vor atinge vârsta maturității și dincolo de ea. Încurajarea, sprijinul și bucuria de a învăța lucruri noi sunt principalele atitudini cu care părinții sprijină dezvoltarea stimei de sine la copii.

 

Cum ne dăm seama dacă are sau nu copilul stimă de sine sănătoasă? La ce aspecte trebuie să fim atenţi? 

Copilului încrezător în sine se simte confortabil în aproape orice situație socială, se descurcă în activități de grup, dar lucrează bine și pe cont propriu. De obicei, el perseverează când dă de greu, este orientat către soluții și exprimă adecvat îngrijorările și temerile aferente. De exemplu, îl auzim spunând “e greu, nu am mai încercat așa ceva până acum, dar am încredere că mă voi descurca; încerc să găsesc o soluție”. Acestui copil nu îi este teamă să spună “nu știu” sau “nu înțeleg” şi, de asemenea, încearcă cu ușurință activități noi și nu îl sperie necunoscutul. Atenţie: copilul cu stimă de sine ştie tot timpul că, orice ar face, este iubit și acceptat de către părinții săi, aşadar nu îl mai şantajaţi emoţional. Nu îi mai spuneți “nu mai suntem prieteni dacă nu îți faci temele”, da?

 

La polul opus este copilul care nu se valorizează… 

Da, este copilul mereu pus pe refuz: intră cu dificultate în situații noi, activități noi, relații noi. Uneori, poate spune despre sine că “este prost” atunci când greșește sau nu înțelege ceva. Este trist că acest copil renunță repede la activități dificile și afirmă că “oricum nu contează” dacă le finalizează sau nu, pentru că “nimănui nu-i pasă”. Este critic cu sine însuși și pare permanent dezamăgit, vede în orice obstacol o limită definitivă, un drum închis. Astfel, stima de sine negativă devine un factor de risc pentru apariția problemelor de sănătate mintală – anxietate, depresie – și a dificultăților reale în orice situație de viață.

 

Ce putem face noi,părinții, pentru a dezvolta stima de sine a copiilor noștri? Ajută-ne cu câteva recomandări practice.

Dragi părinți, iată ce vă recomand, punctual: 

Timp și atenție: copilul are nevoie să se bucure măcar câteva minute pe zi de timpul și atenția noastră nedivizată pentru a înţelege că este o persoană importantă şi specială pentru părinţii săi.

Acceptarea și validarea emoțiilor și sentimentelor copilului: chiar și atunci când nu suntem de acord cu ceea ce simt copiii este important să transmitem un mesaj de înțelegere și acceptare – “văd că ești trist”, “observ că ești furios”, “pare că ți-e frică”, “înțeleg că acum ești supărat și nu vrei să vorbim” sunt mesajele pozitive, iar cele negative sunt “nu ai de ce să plângi”, “este o prostie să îți fie frică”, “copiii nu au niciun motiv serios pentru a se înfuria” etc. Din aceste ultime mesaje copilul înțelege că ceea ce simte nu este suficient de important pentru a fi luat în serios.

Cereți părerea copilului atunci când se iau decizii care îl privesc, oferindu-i alternative pentru a facilita alegerile și deciziile personale. În felul acesta, copilul se va simți important și va fi încurajat să gândească singur, ceea ce ajută la creșterea încrederii în sine și la dezvoltarea autoeficacității personale.

Oferiți iubire și acceptare necondiționată. “Te iubesc” este o expresie care oferă confort și este absolut necesară în relația părinte – copil. Sunt cuvinte spuse cu ușurință în multe familii, exprimate cu dificultate și stângăcie în alte familii, mai ales în acelea în care adulții de azi (părinții) nu au auzit aceste cuvinte în copilărie.

Eliminaţi pe cât posibil comparaţia socială a copilului cu alţi copii, colegi sau prieteni. Este de dorit să comparăm rezultatul prezent al copilului cu rezultatele obţinute anterior, nu cu cele pe obţinute de colegii săi. Astfel copilul învaţă să îşi automonitorizeze progresul şi resursele şi să nu se raporteze la cei din jur pentru a-şi aprecia valoarea personală.

Apreciaţi efortul, nu rezultatul final. Întrebări precum “Ai luat 10?”, “Ai câştigat concursul?”, care sugerează că nota maximă şi locul I sunt sigurele rezultate acceptate, ar trebui înlocuite cu întrebări precum: “Cum a fost concursul?”, “Cum te-ai descurcat la test?”, “Eşti mulţumit de rezultat?”, “Este ceva ce ai fi putut face diferit?”, astfel încât copilul să înveţe că este apreciat pentru efortul şi nivelul său de implicare.

Sprijiniţi copilul în a-şi accepta propriile limite şi rezultate, chiar şi atunci când nu sunt excelente. Amintiți-vă că nu există copil perfect, niciun copil nu va fi performant în tot ceea ce întreprinde și toţi copiii vor greşi la un moment dat. De aceea este important să fim alături de ei în astfel de momente şi să le explicăm cum din greşeli se poate învăţa, cum unii dintre noi sunt mai buni în anumite activităţi şi mai puţin eficienţi în altele, dar că acest lucru nu ştirbeşte cu nimic valoarea noastră personală, umană, şi nu afectează felul în care ceilalţi simt şi cred despre noi. Astfel, copiii îşi vor accepta limitele şi vulnerabilităţile, fără să se simtă ruşinaţi, vinovaţi sau incompleţi.

1
2
DISTRIBUIȚI
Intră în conversație