Bogdana Dobre: Unde sunt bunicii de altădată?

Eu și bunica, în singura noastră poză împreună
Eu și bunica, în singura noastră poză împreună

Deasupra copilăriei mele veghează imaginea bunicii mele din partea tatălui. Aproape că nu există amintire care să nu o includă și pe ea într-un fel sau altul. Poate pentru că în mintea mea de copil ea a fost prototipul bunicii perfecte am ales să păstrez vii exact acele amintiri în care apare și ea și să ascund într-un alt sertar al minții mele restul amintirilor. S-a dus și foarte repede, aveam 14 ani când a dispărut dintre noi, și recunosc că multă vreme m-am agățat disperată de tot ceea ce mi-ar fi păstrat-o vie în minte.

Au trecut peste 20 de ani de la dispariția ei bruscă și nemiloasă, dar ea rămâne în continuare bunica perfectă. De la ea am învățat extrem de multe – de la întâmplări, povești, experiențe, până la valori și principii.

E de ajuns să îmi amintesc de chipul ei și brusc îmi revin în minte zeci de amintiri, de la culesul măcrișului din grădină, mirosul roșiilor proaspăt culese de pe vrej, al clătitelor cu mere rase, al supei de chimen, scârțâitul jaluzelelor ridicate dimineața, aerul rece al somnului de după amiază, rozul prăfuit al fotoliilor, soba de la baie, pietrișul din fața casei unde mi-am zdrelit până la os genunchii, nucul din fundul grădinii din care am căzut de nenumărate ori, dar care exercita o fascinație totală asupra mea, discuțiile la gard în maghiară cu vecina nemțoaică, focurile de tabară pe care le făceam vara, mirosul pâinii picurate cu slană topită, tufele imense de leuștean care marcau intrarea în grădina de legume, vrejurile de fasole, care mie mi se păreau uriașe, camerele înalte și răcoroase, poveștile din Legendele Olimpului, serile în care priveam cerul plin de stele și câte și mai câte.

Și chipul ei. Mică de statură, cu părul alb, cu o privire blândă și bună, care ți-ar fi calmat pe loc și cel mai negru coșmar. Răbdarea ei infinită, căci nu îmi amintesc vreodată să se fi enervat pe mine, nici măcar atunci când i-am făcut mâna ferfeniță, cu lamele de ras pe care le descoperisem în scotocelile mele, și pe care le-am băgat în buzunar și le-am uitat acolo. Iar ea, când să îmi ia haina la spălat, a băgat mâna acolo și s-a umplut de crestături pe degete. Și nu, nu mi-a zis nimic, doar s-a uitat la mine cu o tristețe de necuprins. Nu mi-a trebuit nimic altceva. A fost o lecție, fără cuvinte, iar inima mi se strânge de durere și azi, la mai bine de 27 de ani de la întâmplarea aceea.

Când am devenit prima dată mamă, mi-a revenit în minte mai puternic ca în alte dăți chipul ei, și odată cu el, speranța că poate vor avea și copiii mei o figură de care să își amintească cu drag și peste zeci de ani.

Însă bunicii de azi sunt departe de bunicii de ieri. Produse “strălucite” ale perioadei comuniste, când partidul era totul, iar noi ca proaspeți prunci veniți pe lume existam doar ca să ducem mai departe socialismul pe culmi noi, mamele noastre au fost văduvite de experiențele materne totale. Noi am fost lăsați pe mâna bunicilor, uneori cu anii, alteori cu lunile, cum a fost cazul meu.

Bunica mea, elevă

Mamele noastre și-au însușit un set de bază de îngrijire, în principal practic, set pe care ni l-au și oferit în momentul în care noi am devenit mame la rândul nostru. Însă, în continuare, mai mult de atât nu prea au mai făcut. Viețile lor sunt independente, ele sunt în continuare active profesional (doar asta au făcut o viață întreagă), rolul de bunică este episodic, nu mai există conceptul de a “merge la bunici” cu lunile. Ce vorbesc, nici măcar cu zilele.

Mai mult, în majoritatea cazurilor, bunicii de azi consideră că își îndeplinesc rolul îngropându-și nepoții în daruri peste daruri, unele de o calitate îndoielnică, dar, nu-i așa, cantitatea primeaza în fața calității, idee adânc înrădăcinată tot din vremurile de tristă amintire, de la atâtea lipsuri îndurate.

1
2
DISTRIBUIȚI
Intră în conversație