Deasupra copilăriei mele veghează imaginea bunicii mele din partea tatălui. Aproape că nu există amintire care să nu o includă și pe ea într-un fel sau altul. Poate pentru că în mintea mea de copil ea a fost prototipul bunicii perfecte, am ales să păstrez vii exact acele amintiri în care apare și ea și să ascund într-un alt sertar al minții mele restul amintirilor.
Articol scris de Bogdana Dobre
S-a dus foarte repede, aveam 14 ani când a dispărut dintre noi și multă vreme m-am agățat disperată de tot ceea ce mi-ar fi păstrat-o vie în minte. Au trecut peste 20 de ani de la dispariția ei bruscă și nemiloasă, dar ea rămâne în continuare bunica perfectă. De la ea am învățat extrem de multe – de la întâmplări, povești, experiențe, până la valori și principii.
E de ajuns să îmi amintesc de chipul ei și brusc îmi revin în minte zeci de amintiri, de la culesul măcrișului din grădină, mirosul roșiilor proaspăt culese de pe vrej, al clătitelor cu mere rase, al supei de chimen, scârțâitul jaluzelelor ridicate dimineața, aerul rece al somnului de după amiază, rozul prăfuit al fotoliilor, soba de la baie, pietrișul din fața casei unde mi-am zdrelit până la os genunchii, nucul din fundul grădinii din care am căzut de nenumărate ori, dar care exercita o fascinație totală asupra mea, discuțiile la gard în maghiară cu vecina nemțoaică, focurile de tabară pe care le făceam vara, mirosul pâinii picurate cu slană topită, tufele imense de leuștean care marcau intrarea în grădina de legume, vrejurile de fasole, care mie mi se păreau uriașe, camerele înalte și răcoroase, poveștile din Legendele Olimpului, serile în care priveam cerul plin de stele și câte și mai câte.
Și chipul ei. Mică de statură, cu părul alb, cu o privire blândă și bună, care ți-ar fi calmat pe loc și cel mai negru coșmar. Răbdarea ei infinită, căci nu îmi amintesc vreodată să se fi enervat pe mine, nici măcar atunci când i-am făcut mâna ferfeniță, cu lamele de ras pe care le descoperisem în scotocelile mele, și pe care le-am băgat în buzunar și le-am uitat acolo. Iar ea, când să îmi ia haina la spălat, a băgat mâna acolo și s-a umplut de crestături pe degete. Și nu, nu mi-a zis nimic, doar s-a uitat la mine cu o tristețe de necuprins. Nu mi-a trebuit nimic altceva. A fost o lecție, fără cuvinte, iar inima mi se strânge de durere și azi, la mai bine de 27 de ani de la întâmplarea aceea.
Când am devenit prima dată mamă, mi-a revenit în minte mai puternic ca în alte dăți chipul ei, și odată cu el, speranța că poate vor avea și copiii mei o figură de care să își amintească cu drag și peste zeci de ani.
Însă bunicii de azi sunt departe de bunicii de ieri. Produse „strălucite” ale perioadei comuniste, când partidul era totul, iar noi ca proaspeți prunci veniți pe lume existam doar ca să ducem mai departe socialismul pe culmi noi, mamele noastre au fost văduvite de experiențele materne totale. Noi am fost lăsați pe mâna bunicilor, uneori cu anii, alteori cu lunile, cum a fost cazul meu.
Mamele noastre și-au însușit un set de bază de îngrijire, în principal practic, set pe care ni l-au și oferit în momentul în care noi am devenit mame la rândul nostru. Însă, în continuare, mai mult de atât nu prea au mai făcut. Viețile lor sunt independente, ele sunt în continuare active profesional (doar asta au făcut o viață întreagă), rolul de bunică este episodic, nu mai există conceptul de a „merge la bunici” cu lunile. Ce vorbesc, nici măcar cu zilele.
Mai mult, în majoritatea cazurilor, bunicii de azi consideră că își îndeplinesc rolul îngropându-și nepoții în daruri peste daruri, unele de o calitate îndoielnică, dar, nu-i așa, cantitatea primeaza în fața calității, idee adânc înrădăcinată tot din vremurile de tristă amintire, de la atâtea lipsuri îndurate.
Tot o reminiscență a experiențelor mai mult sau mai puțin nefericite din acea perioada este și faptul că „ei știu mai bine”. Ei știu mai bine cum să îți crești copilul, ce e bine și ce e rău, cât e de sănătoasă disciplina totală, cu nemișcat în front, cu „acolo nu e voie”, cu „o să cazi”, cu încadrat în norme tot de ei inventate. Și totul, bineînțeles, garnisit din când în când cu aluzii la noi, părinții ăștia care habar nu avem cum să ne creștem copiii.
Nu, nu sunt nerecunoscătoare. Ba dimpotrivă, sunt recunoscătoare pentru fiecare moment pe care îl mai prind doar eu cu soțul meu, iar pe copii îi știu cu bunicii, și îi știu pe mâini bune, chiar dacă nu prea suntem pe aceeași lungime de undă cu respectivele mâini la capitolul principii de creștere a copiilor.
Pentru că nu voi fi niciodată de acord cu ideea că dragostea se cumpară cu tone de ciocolată, cu cantități de obiecte în loc de timp petrecut cu copiii. Copiii te vor pe tine, bunic sau bunică. Vor să te pui la mintea lor, o oră, două sau trei, vor să fii acolo lângă ei, să te joci, să cânți, să faci o tumbă dacă îți mai permit șalele, să le citești o poveste. Chestii mici și simple.
Bunica mea a fost acolo lângă mine mereu, m-a ținut aproape de ea, indiferent că a făcut treabă prin casă sau nu. M-a lăsat să fiu acolo, cot la cot, și m-a făcut să simt dragostea în fiecare activitate pe care o făceam împreună. Dragostea ei, dragostea pentru tot ceea ce mă înconjura, pentru lucrurile mici, pentru detalii, pentru suflete, pentru cei dragi mie. În mod deloc surprinzător, singurul bunic al copiilor mei care a preluat multe din aceste calități este tocmai fiul ei, tatăl meu. Și tot în mod deloc surprinzător, este bunicul preferat al copiilor mei.
Să vă mai spun un amănunt? Bunica mea a fost casnică. Nu a „muncit” în accepțiunea societății de azi niciodată în viața ei. Nu a avut „job”, nici carieră, nici realizări profesionale, nimic din toate astea. Și, totusi, nu cunosc femeie care să fi muncit mai mult decât ea.
Nu vreau sa fac apologia statului acasă. Fiecare dintre noi este liber să găsească acel echilibru între familie si restul lucrurilor, echilibru care ne face să ne simțim fericiți și împliniți.
Însă, în ceea ce îi privește pe bunicii de azi, acel echilibru este utopic, pentru că atâtea decenii ei nu au știut altceva. Muncă, muncă și iar muncă.
Ani de zile familia a fost pe plan secund, sau poate nu a fost deloc pe lista de priorități, iar noi, ca produse fascinante ale acestei experiențe, de cele mai multe ori încercăm să compensăm în relația cu copiii noștri toate lipsurile emoționale simțite în copilarie. Nu știu cât de bine sau de rău o fi, însă e o realitate.
Așadar, dragi bunici, câteva concluzii: fiți lângă nepoți cu toată ființa voastră. Dragostea voastră este tot ce le trebuie copiilor. Nu au nevoie de dulciuri și cadouri. Au nevoie să fiți lângă ei. Au nevoie de gesturi mici, de lucruri făcute din suflet și de înțelepciunea voastră. De restul ne ocupăm noi, părinții. Voi fiți doar bunici, așa cum au fost și părinții voștri pentru noi în urmă cu zeci de ani.
Foto: arhiva personală, Cristian Șuțu
