Urc fetele în mașină, le fixez în scăunele și, pentru cine nu știe, această manevră nu este deloc ușoară, atunci când ești singur cu doi copii care l-au luat pe „nu” în brațe. Mă instalez la volan, dar una face pe ea și trebuie să dau jos și să o schimb pe banchetă. Plânge că-i e frig și, aleluia, profit de situație ca s-o îmbrac cu hăinuțele de stradă. Sunt fericită, mă uit în sus și mulțumesc din nou cerului că ducem o viață liniștită și încă nu e nevoie să gestionăm pregătiri matinale pentru grădiniță și întârzieri la serviciu.
Ajung la medic în ultima clipă, găsesc policlinica ticsită de pacienți înghesuiți pe coridoare, blocând trecerea și făcând aerul de nerespirat. Urc câteva etaje mai mult târând fetele după mine (căci liftul e doar pentru oameni bolnavi), împreună cu o geantă plină de hăinuțe, scutece de schimb, șervețele, jucării, apă și alte nimicuri indispensabile deplasărilor cu copii mici. Ajung la cabinet, unde constat că doamna doctor are o urgență și întârzie puțin, atât de puțin încât am în față încă șapte paciente, toate programate înaintea mea. Așteptăm mai bine de o oră, fetele sunt indispuse, le-am stricat somnul și nu par să mă ierte pentru asta, iar înghesuiala și agitația din clădire sunt greu de suportat chiar și pentru cel mai răbdător pacient. Se cere și cea de-a doua schimbată, reușesc să fac asta cu greu, în toaleta mereu solicitată de alții și deloc curată… E cald, ne e foame tuturor, mirosurile neplăcute ne îmbată, fetele mă întreabă mereu „ce miioase?” și așteaptă răspunsuri mulțumitoare, apoi vor să le cânt, să ne jucăm cu degețelele, să le legăn pe brațe, să le spun o poveste, să le distrez. Jucăriile aduse cu noi n-au niciun farmec, își pierd amândouă cu totul răbdarea, nu mai știu ce sa fac să le țin ocupate și, cu multe smiorcăieli și țipete pentru care ni se face nu o dată observație, dar și cu tot arsenalul de idei de joacă trecem cu bine peste lunga așteptare și ajungem, în sfârșit, în cabinet.
Înăuntru o doctoriță apatică, grăbită și deloc amabilă mă ceartă că am adus copiii cu mine, apoi mă consultă fără niciun chef. Fetele se învârt pe lângă noi, enervând-o. Natalia mă vede dezbrăcându-mă după un paravan, se sperie și începe să plângă, încerc s-o liniștesc vorbindu-i vesel și calm, dar doctorița o ceartă răstit. „E rușine!”, îi spune, și „Nu e voie să plângi! Te lasă mama aici să-ți fac injecție dacă ești rea!” Natalia plânge mai tare, Sofia începe să plângă și ea. Intervin împăciuitoare, deși i-aș face eu însămi doctoriței o „injecție” pentru care să mă țină minte. Nu e însă momentul să escaladez o situație de criză, vreau doar să plecăm cât mai repede de acolo. Consultul e gata în 10 minute, n-am nimic serios și sunt taxată usturător pentru veștile bune, ies de acolo ușurată că am scăpat cu bine și nu vreau decât să duc fetele la un loc de joacă, așa cum le-am promis în lunga așteptare la cabinet.
În parcare îmi găsesc mașina blocată de un șofer certat cu bunul-simț. Ne instalăm calme în mașină – suntem ardelence prin adopție și nu ne lipsește răbdarea. Așteptăm, claxonăm fără speranță, fetele încep să protesteze, vor să plecăm la joacă și nu reușesc să le explic de ce nu pornim. Vin câțiva trecători, încearcă să mă ajute să ies din spațiul strâmt în care rămăsesem blocată, dirijându-mă la milimetru, dar curând ajungem toți la concluzia că nu am nicio șansă să plec. Cobor fetele din mașină, mă reîntorc în clinică și reclam la recepție numărul mașinii, pentru a fi anunțat proprietarul să vină în parcare. „Nu vă putem ajuta” mi se spune, „nu există interfon intern”. Așa că revin în parcare, decisă să las mașina acolo și să pornim într-o plimbare per pedes prin împrejurimi. Dar este, totuși, o zi bună – cu bucurie constat că mașina care mă blocase dispăruse între timp.
Plecăm și noi, după o nouă instalare a fetelor în scaunele speciale. Fac un drum înapoi la AJOFM, ajung acolo la ora 13 și ratez la mustață închiderea ghișeului. Rămâne, deci, pe altă zi.
Ajungem, în sfârșit, la un loc de joacă indoor. Las fetele libere, deși e deja târziu și sunt amândouă somnoroase și flămânde. Ar fi fost mai înțelept să mergem acasă, dar promisiunea e promisiune și nimic nu ne mai presează acum. Iar eu mă pot relaxa cu o carte în mână, însă numai câteva minute, pentru că, de la căldură și foame, mi se face rău. Comand o cafea, dar aflu că nu pot plăti cu cardul și nu există niciun bancomat în clădire. Am 20 de lei în portofel, rămași de la celebra consultație de 10 minute și 330 de lei. Fac un calcul simplu: nu pot lăsa fetele singure acolo, nu au vârsta „legală” pentru a rămâne fără aparținători și nici n-ar sta fără mine, deci nu pot pleca să rezolv problema. Nu-mi rămâne decât să renunț la cafea. În schimb mă înviorez stropindu-mă la baie cu puțină apă rece, din care beau câteva guri cu sete, amintindu-mi că apa e izvorul sănătății. Stau apoi o oră cu ochii pe ceas, atentă să nu depășesc cei 20 de lei alocați timpului de joacă. Cu mai bine de 15 minute înainte de expirarea timpului încep să pregătesc fetele de plecare, negociind ultimele ture pe tobogan și ultimele momente de joacă. „O dată și gata, mami, da?” le tot aud spunându-mi și le acord câteva minute în plus de distracție. N-am avut niciodată probleme la plecare, mă aștept să nu se dezmintă tocmai azi.
