Mamiţuni: “Progres, regres, cine să le mai numere?”

 

Pe vremea când afară mai era încă frig (în caz că îşi mai poate aminti cineva!), împărţeam cu tânărul Muţunau o fonfăială soră cu guturaiul şi cu tusea. Împărţeam vorba vine, pentru că fiecare avea nuanţele şi variaţiunile proprii. Ne uneau însă câteva coordonate clare: respiratul greu (mai era nevoie să ne-mbrăcăm în negru şi să facem rost de săbii laser; în rest, întruchipam perfect, la unison şi la scale diferite, personajul războinic-stelar), dormitul şi mai dificil, sforăielile (nu m-am auzit, dar n-am motive să cred că-mi lipseau!), foitul nocturn, trezitul greu (noroc că el nu ştie să-njure, că ne-ar mai fi unit ceva) şi ochişorii cât cepele.

Măsura luată-ntr-o seară s-a transmis verbal cam aşa:

– Ia treci tu-ncoace să-ţi pun chiloţii absorbanţi, că-n noaptea asta dormi în patul mare!

 

Note explicative:
Muţunau are aproape patru ani. La momentul răcelii mai sus povestite, de chiloţii absorbanţi diurni nu ne mai atinseserăm de aproape doi ani (nici la somnul de prânz), iar de cei nocturni, de vreo şase luni.

Accidente se mai întâmplau, mai ales la vreme de mare oboseală ori de varii boli.

De dormit, dormeam – şi dormim şi acum – în aceeaşi cameră, unde fiecare posedă patul propriu – de regulă respectat ca atare. Dar cum patul mare e… chiar mare şi se poate sări senzaţional pe saltelele lui, evident, mai au loc transgresiuni (mai sunt seri când Muţunau adoarme în patul lui, mai face o vizită de control în patul mare iar dimineaţa îl găsesc înapoi în patul mic). Cu excepţia vizitelor soldate cu tras de păr şi ghionţi în burtă, transgresiunile sunt, în general, bine tolerate de către toate părţile implicate.

Patul mic posedă cearşaf-aleză (o trăsnaie de frotir dublat cu oarece folie), patul mare, nu (c-am pornit de la ideea că-l inhabitează cetăţeni cu continenţa deja instalată). Iar eu cearceafuri-aleză spăl oricând, dar saltele de doi metri, nu. Nu, adică nu, deloc. Niciodată.

Deci, na belea, în calea fericirii noastre şădea, ameninţătoare, posibilitatea căratului de ditamai salteaua înspre curăţătorie, pe care, aparent, numai salvatorul chiloţel absorbant părea s-o poată face să dispară!

 

Revenind la subiectul transferului oficial în patul mare, spectrele potenţial prezente pe marginea discuţiei, cu tente clare de interferare autoritar-dictatoare, în pofida izului pretins smerit, ar fi putut fi:

Vaaaaai…. dar dacă iar îi pui chiloţi absorbanţi, se dezobişnuieşte să mai facă la toaletă, regresează, îi dăunează evoluţiei, bla-bla-bla.

– Vaaaaai… cum, îl iei înapoi în patul părintesc?

– Vaaaaai…. păi cum o să-l dezobişnuieşti după?

Vaaaaai… şamd.

Tot aici se pot insera, după caz şi gust, varii menţiuni cu tente/ifose psihanalitice, mai mult sau mai puţin alambicate.

Noroc că nu stau la discuţii decât cu părţile direct implicate. Iar un „nu-mi amintesc să te fi văzut recent în pat cu noi” produce, de cele mai multe ori, destulă stupefacţie momentană cât să stopeze discuţia.

Desigur, există şi exemplare perseverente, care nu se lasă pân’ n-au senzaţia c-au biruit tot, dar de-obicei mimarea onomatopeică a participării la discuţie te scoate din belea.

Următorul nivel de replică poate fi, după caz, „nu m-am văzut în patul tău – şi nici nu mă văd”, sau „îl culc în pat cu mine, nu cu tine; iar ceea ce fac eu nu e deloc obligatoriu pentru tine” – la care, statistic vorbind, cam 7 din 10 interlocutori dau semne de tulburări bruşte de respiraţie (uneori cu schimbarea spectaculoasă a culorii feţei). Babele hotărâte (categoria celor care nu observă că tu nu li te adresezi direct, pentru că ele cred că totul li se adresează direct, inclusiv cometa Halley) par a face direct apoplexie – din motive care-mi scapă.

 

Subiectul e pe marginea generoasei teme numite „progres”.

Doar că… nu ţin nicăieri grafice cu dezvoltarea (exponenţială sau altfel) a variilor parametri consideraţi definitorii pentru perioada copilăriei. Mă preocupă mai degrabă joaca! Îmi place să-nregistrez când s-au întâmplat unele lucruri – cu intenţie anecdotico-mnemonică decât studioso-conformatoro-ştiinţifică. Nu particip la niciun studiu longitudinal, cu atât mai puţin la vreo Olimpiadă A Dezoltării În Ritm Cu Cele Scrise În Cărţi/Spuse De Medic/Bine Ştiute De Toată Lumea (Inclusiv de Babele Din Cartier)

Trăiesc în ritm cu ce ni se întâmplă, nu cu ce ne mai prescrie câte careva.
Drept care etichetările şi voturile pro/contra n-au fost exact luate în calcul nici măcar cu titlu informativ.
Senzaţiile, spectrele şi interferările deoparte, pe termen scurt lucrurile au mers cam aşa:

– simptomele lui Muţunau nu s-au ameliorat subit, dar a dormit semnificativ mai bine;

– în cea de-a treia noapte s-a-ntors din proprie iniţiativă în patul mic;

– în patul mic a dormit echipat cu chiloţi de pânză;

– nu s-a înregistrat niciun accident.

Pe termen lung, continenţa a rămas perfect instalată. Ba chiar, în caz de mare nevoie, junele se trezeşte frumuşel noaptea şi, mai bine-văzător, mai chior de somn, nimereşte cu succes să meargă pe cont propriu la baie.

Chestie încurajatoare pentru o mulţime de alte situaţii, de la rămas peste noapte în vizite până la mers în vacanţă!

Cu invadarea deşteptătoare a patului mare în dimineţile de sâmbătă şi duminică (taman când aş dormi ceva mai mult…) am eu o problemă.

Dar ceva-mi spune că ea ar fi apărut oricum, şi cu precedentul de dormit în acelaşi pat, şi fără – şi dacă am fi dormit mereu la etaje diferite!

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație