“De la fiica mea am învățat ce înseamnă dragostea nemărginită”

Cum reușește o carieristă înverșunată, rațională și independentă, care pentru orice proiect calculează raportul între riscuri și oportunități, să se dăruiască necondiționat unui proiect? E simplu: atunci când acest proiect zâmbește și gângurește. Altfel spus, atunci când devine mamă. Iată povestea Teodorei și călătoria sa către dragostea necondiționată.

Mă așteptam ca ziua în care medicul mi-a confirmat sarcina să fie cea mai fericită din viața mea. N-am simțit-o așa, ci mai degrabă am luat-o ca pe un proiect nou, câștigat, ce-i drept, într-o manieră mai plăcută și mai relaxantă decât cum se întâmplă, în mod obișnuit, la birou. În secunda imediat următoare, aveam deja schițat un “plan de proiect”, cu termene limită, puncte critice, buget și resurse. Am fost cam în aceeași stare de spirit toată sarcina: am lucrat până cu trei săptămâni înainte să nasc (în săptămâna 36 eram în plină sesiune de evaluare pentru promovare) și n-am folosit niciodată sarcina ca pe un motiv prin care să mă sustrag de la ceva, ci, dimpotrivă, eram tot mai dornică să mă implic în tot felul de activități.

Joi dimineața, în drum spre maternitate, vorbeam cu soțul meu despre riscurile și provocările unui proiect pe care îl câștigasem înainte să intru în concediu prenatal (în timp ce mama avea palpitații pe bancheta din spate). Cu o jumătate de oră înainte să intru în sala de operații, îi dădeam instrucțiuni tot soțului meu în legătură cu modul în care trebuia să rezolve nu știu ce chichiță cu Casa de Asigurări de Sănătate, în evidențele căreia nu apăream ca asigurat, deși muncesc de vreo 10 ani.

Aceasta eram eu înainte de apariția Teodorei (sau Teuțel, cum o alintăm noi) și de îndrăgostirea iremediabilă de ea: mult prea calculată, rațională, echilibrată, o carieristă înverșunată căreia nu-i plăceau copiii și nici nu avea vreo afinitate deosebită pentru ei (în ciuda faptului că, la insistențele părinților, am absolvit un liceu pedagogic și puteam deveni educatoare sau învățătoare).

Când s-a născut Teuțel, mă așteptam, de asemenea, să fiu în al nouălea cer de fericire (așa scria prin cărți și pe site-urile pentru viitoare mămici). Ei bine, nici de data asta n-a fost așa – eram atât de buimacă de ce mi se întâmpla, încât îmi amintesc doar doi ochi mari și negricioși care se uitau întrebător la mine: “Așa, și acum ce facem noi două?” Începutul n-a fost ușor, ci mai degrabă frustrant: nu înțelegeam ce vor cei din jur de la mine acum, când finalizasem “proiectul” și livrasem la standardele de calitate corespunzătoare. În plus, mă simțeam captivă în casă cu un bebeluș pe care nu reușeam să-l înțeleg nicicum și, în același timp, mă gândeam și îi invidiam pe colegii mei, care erau, cu siguranță, implicați în activități mult mai provocatoare decât alăptatul și schimbatul scutecelor. Nu m-am gândit nicio secundă că, de fapt, atunci începea cel mai frumos și mai provocator “proiect” din viața mea, în care nu eram nici manager de proiect, nici resursă, ci mamă.

În ciuda acestor mici dificultăți de început, ne-am îndrăgostit iremediabil una de alta și, din acel moment (pe care mi-l amintesc în toate detaliile lui, deși puține lucruri din acea perioadă îmi sunt clare în minte), Teuțel a început să mă învețe sensul adevărat al unor cuvinte:

 

Dragoste necondiționată

Prin natura muncii mele, ajunsesem să calculez din timp orice inițiativă și să fac analize de tipul “risc/oportunitate”, “avantaje și dezavantaje”, “PROs & CONs” la tot pasul. La ceva timp după ce a apărut Teuțel, mi-am dat seama că nimic din ceea ce are legătură cu ea nu trecea prin raționamente de genul acesta. Am realizat atunci că ceea ce simt și fac pentru ea are o singură caracteristică – este necondiționat. Dragostea, atenția, grija, dedicarea nu mai depindeau acum nici de buget, nici de resurse, nici de reguli – ea le primește si le va primi întotdeauna, indiferent de constrângeri de orice fel. În ceea ce o privește pe Teuțel nu există avantaje și dezavantaje, riscuri și oportunități, ci doar o dragoste nemărginită și un sentiment plăcut și liniștitor de recunoștință că este parte din viața noastră.

 

Dependență

Din momentul în care am reușit să fiu pe picioarele mele (financiar și profesional), unul dintre cele mai importante aspecte din viața mea a fost independența. Îmi iubesc soțul pentru că a înțeles acest lucru și l-a respectat (deși știu că nu i-a fost ușor, uneori) și îmi apreciez jobul pentru că mi s-a dat libertatea să gândesc, să vorbesc, să decid. În discuțiile cu prietenele mele, spuneam că n-aș putea niciodată să renunț la libertatea mea și că cel mai rău lucru care mi s-ar putea întâmpla ar fi să ajung să fiu dependentă de o altă persoană. Inevitabil, acest lucru s-a întâmplat și, acum, după ceva timp, pot să recunosc cu tărie că nu e atât de rău. Începutul “dependenței” mele de Teuțela fost frustrant – mă simțeam captivă în casă cu un omuleț mic, care nu spunea nimic, nu reușeam să realizez de ce este atât de dependentă de mine, de ce nu mai pot să plec când vreau, unde vreau și să mă întorc când vreau. Nu-mi doream decât să treacă repede următorii 18 – 20 de ani, să devină ea independentă și să pot să-mi reiau viața mea de dinainte, care era atât de perfectă.

După lungi cugetări și lupte interioare, am reușit să înțeleg, să accept și să mă obișnuiesc cu dependența ei, dar n-am realizat că, între timp, și eu devenisem la fel de dependentă de ea. Momentul punctual în care am avut această revelație nu e neapărat relevant (cred că e vorba de o ieșire mai lungă cu prietenele mele la o cafea), însă dorința de a mă întoarce acasă, de a o lua în brațe, de a-i simți mireasma dulce de lapte m-au marcat și m-au făcut să recunosc, fără regrete și rușine față de mine însămi că, da, am devenit dependentă de o persoană. Și, culmea, nu este cel mai rău lucru care mi s-a întâmplat. Dimpotrivă.

 

Recunoștință

Am auzit mulți oameni spunând că, după ce au devenit părinți, i-au apreciat și mai mult pe părintii lor. Am auzit acest lucru de atâtea ori încât ajunsesem să cred că e un clișeu. Dar, deși sună a clișeu, realitatea chiar asta e. În momentele în care am tendința să mă plâng că e greu să crești un copil, mă gândesc la mama, care a crescut doi copii fără să aibă scutece de unică folosință, ci scutece din finet pe care le spăla cu clor și le fierbea, fără sterilizatoare, ci cu oale imense în care fierbea sticlele de 0.25 l de Pepsi Cola și tetinele de cauciuc (componentele biberonului de pe vremea aceea), fără creme și loțiuni, ci cu ulei fiert, fără formulă de lapte praf (ci cu lapte de vacă și făină de orez). Nu avea acces la blog-uri, la site-uri despre cum evoluează sarcina, la cărți de parenting. Și, cu toate astea, ne-au crescut așa cum au știut și au putut ei mai bine, bazându-se pe cutume, pe instinct și, uneori, pe noroc. Și, cred eu, ne-au crescut frumos. Acum, când știu ce înseamnă un copil, când știu că și ei, la rândul lor, au pornit la drum cu un omuleț mic și plângăcios, dar fără atâtea beneficii și facilități și, cu toate astea, au reușit să facă din el un om, acum le sunt infinit mai recunoscătoare părinților mei. Acum am înțeles, în sfârșit, de ce simțea mama nevoia să mă audă în fiecare zi, să știe că sunt bine, că am mâncat, că m-am odihnit suficient (uneori, mă simțeam agasată de telefoanele ei zilnice). De șase luni, însă, o sun eu pe mama în fiecare zi și îi spun că suntem bine, că am mâncat și că am dormit suficient, fără să simt că asta presupune un efort.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație