Ramona Bunescu: “Cum au avut părinţii mei şase copii şi eu cinci fraţi”

Clanul Bunescu
Clanul Bunescu în martie 2008, la nunta mea

Nu cred că şi-au propus acest stil de viaţă. Nu cred că şi-au imaginat că vor trăi o viaţă într-o casă-grădiniţă, dar aşa a fost.

Povestea lor e simplă. Unul zice că s-ar fi cunoscut iarna, altul vara. Imaginea ei în costum de baie pe malul Oltului este însă foarte vie şi după 30 de ani, aşa că sunt convinsă că acest moment a fost aievea şi că le-a marcat existenţa.

 

Unul spune că eu am apărut din mai multe încercări, celălalt că le-am bătut la uşă din prima.

 

S-a soldat cu o şcoală întreruptă şi o căsătorie. La doi ani a venit al doilea, băiatul lui tata. “George o să-i zic, să-l cheme ca pe mine”. Numai că a fost Georgiana. Diana Georgiana, mai exact.

 

Stânga: 1. Diana cu Noni bebe 2. Diana cu Ana şi Noni mici; Dreapta: 1. Noni şi Gabi în parc 2. Gabi, Ana şi Noni 3. Eu în palma tatei

Într-o iarnă comunistă, pe când mă lăfăiam prin clasele primare, a venit prima zăpadă şi odată cu ea Ana. A treia. I-am dus şi ei un bulgăre bătut bine, ca să-l poată arunca uşor. A ajuns să se topească în chiuveta din bucătărie, nu-mi imaginam că e aşa de mică. Era într-o sâmbătă şi dusesem sticle şi borcane la şcoală, entuziasmată că la întoarcere o voi vedea pe EA. Bruneţica, frumoasa, rotunjoara, creţulina Ana-Maria.

 

Cu vremea s-a pus problema cu cine se va juca Ana. Noi, restul, eram prea mari, aşa că mama i-a făcut cadou un băieţel ochios ca nimeni altul. N-am să uit niciodată uimirea mea inocentă: “O.K., asta ştiu ce este, dar de ce e aşa de umflat dedesubt???” Pe la trei ani, Mihai Traian, pe scurt Noni, îmi povestea de tatăl cascadă şi de mama cascadă şi uimea pe toată lumea cu engleza lui şi cu literele pe care le ştia. Iar tata se dădea mare că învăţăm unul de la celălalt şi c-a scăpat de-o grijă.

 

Ana şi Noni au crescut ca doi gemeni. Şi acum, după atâta vreme, sunt apropiaţi, deşi ea e prin Cluj şi se pregăteşte să studieze designul la Milano, iar el îşi pregăteşte licenţa în Bucureşti, iar de cele mai multe ori se cam reped unul pe altul şi se alintă cu epitete destul de… hmm… măgulitoare.

 

Stânga: 1. Eu, mama şi tata 2. Noni la ţară; Dreapta: 1. Eu, Diana şi Ana-Maria în faţa blocului 2. Eu, Diana, Ana-Maria şi Noni, 3. Ana, Gabi şi Noni în parc.

Peste alţi trei ani a venit Prâslea, iubitul tuturor, Gabriel cel crescut în puf, lapte şi miere. Iar peste alţi 14 ani a venit minunea, binecuvântarea şi lumina lor, Raluca. Fetiţa care a stricat numărătoarea exactă de trei la trei, spre bucuria tatii, care spunea că fetele îl iubesc pe el, cel puţin cât sunt mici.

 

Toţi din jurul lor le spuneau la întâlnirile obişnuite la nunţi, botezuri şi aniversări cât sunt de nebuni că îndrăznesc să aibă atâţia copii. Când m-am măritat eu, însă, aceleaşi guri îi lăudau pentru familia frumoasă şi pentru bucuria de a fi părinte. Eram toţi mari, frumoşi, umăr lângă umăr.

Cu siguranţă uşor nu le-a fost: ultima încercare a fost să ţină simultan trei copii în facultate, în condiţiile în care veniturile lor au suferit de pe urma crizei şi a pensionării unuia dintre ei. Dar niciodată copiii lor nu au fost o barieră, ci o motivaţie de a merge mai departe. Mama şi-a făcut o carieră de succes ca economistă, tatăl a avut anii lui de glorie la conducerea unei firme de construcţii, fostă cooperativă meşteşugărească din vemuri de mult apuse. Şi să ştiţi că nu sunt cine ştie ce credincioşi practicanţi. Sunt nişte oameni normali, cărora le plac copiii. Şi-mi aduc aminte că la ultima mea vizită am ratat poza de grup la care ţine morţiş tata. Trebuie să merg din nou acasă.

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație