Ruxandra Rusan: Totul despre mama mea sau cum am reînvăţat să spun “mama”

Dacă mi-ai fi spus acum şase ani că voi rosti sau că voi scrie “mama” sau “mame” în fiecare zi, acasă, în parc sau chiar la televizor te-aş fi privit cu multă neîncredere.

A fost un cuvânt tabu pentru mine mulţi ani. Nu îmi doream să aud alăturarea asta de litere, cu atât mai puțin să o verbalizez. “Totul despre mame”. Ființele de neatins care ascultă despre prima îndrăgosteală a fiicei adolescente și sunt de acord că nimeni, niciodată nu a mai iubit la fel. Cele care știu cum se tratează acneea, când și cum să-ți vopsești pentru prima dată părul, cum să te îmbraci, cum să suporți o înfrângere. Cele care știu ce îți dorești de ziua ta, mamele care miros frumos, au voce tandră, cele care te iau în brațe și te fac să fii acasă oricunde în lume. Cele care aleg împreună cu fetele lor rochia pentru banchet, la finalul liceului. Cele care se bucură când iei la Facultate, cele care îți trimit pachete cu prăjitură cu vișine când ești departe de casă. Mamele care insistă să faci nuntă în rochie albă, cele pe care le suni când te cerți cu iubitul sau cele pe care le suni primele să le spui că vei avea un copil. Mie toate astea mi s-au părut redundante, supraevaluate, desuete. Așa că am decis că să fii pe cont propriu în toate aceste privințe sufletești e o chestiune de forță interioară. 

În adolescență, am făcut tot ce se putea face ca să nu fiu pe placul mamelor. Am fumat, am băut, mi-am tăiat blugii, am învățat doar la materiile care mi-au plăcut cu adevărat, m-am îndrăgostit neinspirat. Am fost cât de rebelă am putut eu fi. Apoi m-am măritat în teniși și am continuat să consider viața ca pe o chestiune temporară (obiectiv vorbind, așa și e, dar farmecul ei e tocmai să uiți acest principiu de bază) cu care poți, trebuie să te joci ca și cum n-ar avea prea mare importanță. Viața mea era cadoul meu de la Ea. Dar un cadou pe care mi l-a oferit și a plecat înainte ca măcar să apuc să desfac funda de pe cutie de tot. A plecat în grabă, lăsându-mi în brațe un fel de mecanism complex fără instrucțiuni de utilizare, doar frânturi, fragmente de cum ar trebui să fie. Așa că din 1991 am refuzat să mai spun “mama”. Doar în caz de forță majoră, cu un preț interior răvășitor.

Când am devenit eu însămi mamă, am descoperit seninătatea. Sunt mama lui Tudor care îmi spune “mami”, scriu pentru mame, vorbesc despre mame. Iar acum, exact acum am să spun totul despre mama mea. Mi-e dor de ea. În fiecare zi, de 21 de ani. Cam de 7665 zile, în care mi-aș fi dorit enorm să îi spun ce mi se întâmplă mie sau ce se mai întâmplă în lumea pe care o iubea atât de mult. Era foarte, foarte frumoasă mama mea. Avea ochii de un verde complicat, părul castaniu, era profesoară de limba franceză, era mereu aranjată și vorbea cu mine despre orice. Ne plimbam, toamna, prin orășelul ardelenesc unde mirosea a frunze mucegăite și a fum de la tarabele cu castane coapte. O țineam de mână și era atât de fină… Ascultam, seara târziu, discuri cu Cenaclul Flacăra și cântam amândouă. Avea pile la librărie și, când primeau marfă, ataca prima depozitul, în timp ce eu mă jucam cu mingile sau păpușile încă neexpuse. Într-o seară, eram cuibărită în brațele ei, ne uitam le televizor la un film și la un moment dat a pus mâna pe mine, apoi m-a strigat încetișor pe nume. I-am răspuns, mi-a spus că voia doar să vadă dacă sunt bine. De fapt voia să vadă dacă respir pentru că nu mă simțea respirând. Abia acum înțeleg deplin ce a fost în mintea ei, cred că nu există mamă care să nu verifice dacă îi respiră copilul. Îmi mai amintesc când am adus în casă un borcan plin cu râme care au evadat și parcă o văd culegând creaturile gelatinoase dintre faldurile perdelei. Se enerva, dar apoi începea să râdă.

1
2
DISTRIBUIȚI
Intră în conversație