Tom Wilson: Care este cea mai bună ţară în care să-ţi creşti copiii?

Feed your child on crayfish and lobster tails
Find a school near the top of the league
In theory, I respect your right to exist
But I will kill you if you move in next to me

Hrăneşte-ţi copilul cu raci şi cozi de homar
seşte-i o şcoală de top
În teorie, îţi respect dreptul de a exista
Dar te voi ucide dacă te muţi lângă mine

Jarvis Cocker: Running the World

“Unde sunt toţi copiii?”

Una din primele întrebări pe care mi le-a pus prietena mea când am fost în vizită la părinţii mei, în partea de nord a Angliei, a fost “Unde sunt toţi copiii?”. În momentul de faţă, copiii din Marea Britanie sunt trataţi ca femeile sub legea islamică shariah – obiecte venerate ce trebuie ascunse de ochii lumii, ca nu cumva să stârnească dorinţa altora. Bineînțeles că acest lucru are legătură directă cu obsesia națională vizavi de pedofili, obsesie supramediatizată în mod voit de presa tabloidă.

Numeroase familii modeste cred cu tărie că străzile britanice sunt populate în principal de obsedați sexual îmbrăcați în trenciuri negre, gata să comită acte sordide cu copii care au nume de staruri din reality show-uri. Realitatea conform căreia majoritatea abuzurilor sexuale sunt comise de membrii familiei este trecută, în mod convenabil, cu vederea. Am văzut cu ochii mei un îngrijorător exemplu la Londra, unde a trebuit să privesc o mamă isterizându-se la un bărbat în metrou pentru că a comis crima de a “se uita la fiica ei”.

O replică amuzantă ar fi fost “Doamnă, nu vă faceţi griji. Fiica dumneavoastră este mult prea urâtă pentru mine”. Dar, având în vedere isteria generală din jurul subiectului, un răspuns ca ăsta l-ar fi făcut să fie linșat de o mulţime furioasă de părinţi, gata să îl bată până la moarte cu câte un exemplar din ziarul The Sun.

Dar nu este vorba numai de obsesia cu pedofilia.

Legislaţia britanică este supraprudentă, iar oamenii continuă să fie îngroziţi de lucrurile rele care li se pot întâmpla. “Lucrurile rele” reprezintă o categorie vastă în Marea Britanie, actualmente înglobând orice înseamnă viaţă şi încercarea de a o face suportabilă. Activităţi precum căţăratul în copaci au devenit mult prea periculoase.

Mai mult, vremea este îngrozitoare, oamenii sunt neprietenoşi iar toată lumea posedă jocuri video cu nume atât de sofisticate încât numai încercarea de a le numi m-ar face să par un învățăcel din Evul Mediu care se chinuie să explice cum stă treaba cu gravitaţia. Aşadar, copilăria în Marea Britanie e cam nasoală.

Chiar dacă are părinți deschiși la minte, un copil are cele mai multe șanase să crească izolat, într-o familie într-atât de frustrată încât, prin comparaţie, Josef Fritzl ar părea un părinte ce a oferit un mediu sănătos familiei sale. Toate dovezile indică faptul că cei mici se dezvoltă armonios în familii extinse şi în grupuri sociale largi. În Marea Britanie, însă, copiii primesc exact opusul: internet, Xbox şi părinţi care abia aşteaptă să transmită propria nesiguranţă generaţiilor următoare.

Cu toate acestea, dacă gândul de a creşte copii în Marea Britanie de azi îmi provoacă o oarecare reticență când vine vorba de bebeluși care să-mi poarte numele de familie, gândul de a avea copii în România mi-e suficient pentru a îngroşa rândurile pacienților la clinicile de vasectomie.

Iubesc România din numeroase motive.

Există o oarecare civilizaţie, grupurile sociale tind să fie mai largi şi mai unite, copiii chiar socializează și sunt cât de cât în contact cu natura, ceea ce înseamnă că majoritatea puștanilor ajung la adolescenţă având cunoştinţe cel puţin generale despre floră şi faună, suficient încât să distingă, de exemplu, vacile de porci.

Haosul şi dezordinea fac Bucureștiul să pară distractiv şi poate că oferă chiar și avantaje când vine vorba de copii, însă tot mă trec fiorii pe şira spinării când mă gândesc cum e să împingi un cărucior pe trotuarele pline de maşini, să mergi într-un spital românesc cu un copil bolnav sau să ai o discuție în contradictoriu cu o educatoare de grădiniţă vizavi de remarcile antisemite/rasiste/homofobe/naţionaliste pe care le-a făcut în ziua respectivă.

Îmi cer scuze faţă de numeroşii educatori români de excepţie care luptă împotriva curentului, însă majoritatea instituţiilor de învăţământ consideră că educaţia unui copil se face pe scaun, în mijlocul un săli de clasă, declinând verbe sau recitând tabla înmulţirii.

Acestea fiind spuse, simt că încep să mă transform într-unul dintre acei părinţi foarte ambițioși care mută şi munţii din loc pentru a locui lângă o şcoală bună: îmi petrec din ce în ce mai mult timp gândindu-mă unde ar fi cel mai bun loc să creşti copii. Scandinavia pare să fie răspunsul evident.

În Norvegia, întreaga societate este construită în jurul copiilor și totul pare o utopie imaginată de un copil super-entuziast de opt ani – chiar şi trenurile lor au vagoane special concepute pentru cei mici, cu leagăne, tobogane şi piscine cu mingi. O vizită la Oslo este de ajuns ca să începi să îți calculezi ovulația.

Dar să fie aceasta soluţia?

Chiar dacă eşti suficient de norocos încât să îţi permiţi să procedezi întocmai, este sănătos să te muţi într-un loc doar pentru bunăstarea copiilor? Majoritatea eforturilor pe care părinţii le fac se întorc, în mod spectaculos, împotriva lor.

Cei care se chinuie să îşi ferească progeniturile de realitatea înconjurătoare ajung până la urmă să crească nişte copii răsfăţaţi, insuportabili, deloc conștienți de ce se întâmplă în jurul lor, care probabil mai târziu vor face sex neprotejat cu traficanţi de droguri doar pentru a-şi injecta o doză suplimentară de poftă de viață.

Majoritatea părinţilor din clasa mijlocie au renunţat la visul de a deveni mame şi tați perfecți şi se poartă mai curând că arhitecţii din anii ’30, orientaţi spre construirea “proiectului ideal”. Prin comparaţie cu educația de care au parte copiii lor, educația de care a avut parte filozoful John Stuart Mill care a învăţat ebraică, greacă şi latină înainte să facă la oliță, pare chiar relaxată.

Cea mai nocivă expresie a acestei mentalităţi este să îţi trimiţi copiii la internate britanice precum Eton sau Harrow, de unde poţi fi sigur că vor ieşi supereducati, dar complet paraleli cu viaţa din afara bulei în care trăiesc. Dezordinea politică actuală din Marea Britanie se datorează în întregime faptului că suntem conduşi de oameni care și-au format imaginea despre normalitate uitându-se la filmele lui Guy Richie şi citind romanele lui P. G. Wodehouse.

Să creşti un copil nu înseamnă să obții niște rezultate.

Este vorba de un proces, de ceea ce se întâmplă până când apar rezultatele. Din fericire, cred că asta înseamnă că nu e musai să mă mut în Norvegia pentru a creşte un copil adaptat şi stabil emoţional, capabil să îşi formeze propriul ideal de fericire. Poate nici România nu este atât de rea, până la urmă. Poate că problemele cu care trebuie să te lupți aici te ajută să te dezvolți, de fapt.

Cred că Jarvis Cocker a spus bine ce a spus. A încerca în mod constant să le oferi copiilor tot ce este mai bun duce inevitabil la un dezastru. Așa că am să uit de Oslo. Îmi voi creşte copiii în Mogadishu.

Foto: Guy Clark

Citește și ”Mitul temei pentru acasă”, de Alfie Kohn! Într-un sistem de învățământ în care aproape toate practicile au un discret parfum de absurd, lectura acestei cărți e un exercițiu de gândire critică aproape revoluționar. Detalii AICI.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație