“Întotdeauna e prea devreme să îţi pierzi mama”

Cineva din apropiaţii mei îi zice tăierea cordonului ombilical şi se foloseşte şi de ghilimele în context. Până la urmă, copilul rămâne copil până când îi moare mama. Din acest punct de vedere, mama mea a fost o fericită – nu a încetat niciodată să fie copil, pentru că bunica mea încă trăieşte. Mama, însă, de trei ani şi jumătate nu mai e. Mie mi-a fost tăiat “cordonul ombilical” înaintea ei. Iar asta, cumva, sfidează legile vieţii.

 

Mama mea a murit. De-a lungul timpului am căutat să formulez această realitate în aşa fel încât să nu stârnesc milă şi păreri de rău printre cei în faţa cărora mă aflu. Nici acum nu am învăţat cum. Din filme americane ştiam cât de enervante sunt condoleanţele, dar o dată cu experienţa personală le-am descoperit inutilitatea şi nevoia de a spune că le apreciezi, deşi sunt inutile.

Nu a murit de bătrâneţea de la care să mănânce pensie. S-a îmbolnăvit, ca mulţi oameni care în zilele noastre cad într-o zi la pat şi nu se mai ridică. Avea 49 de ani şi nu apucase să fie soacră şi nici bunică, iar probabil acest ultim amănunt a rămas să îmi dojenească într-un fel conştiinţa. Cum accepţi că ţi-a murit mama fără să apuce să îşi vadă nepoţii, copiii pe care ştii sigur că îi vei avea, dar prea târziu pentru ea? Din cele cinci etape ale pierderii şi durerii acceptarea este ultima. Mai întâi treci prin negare, furie, negociere şi depresie.

 

La mine, negarea a fost poate cea mai grea. Eram în tren, în drum spre casă. Ştiam că mama e bolnavă şi tocmai fusese internată în spital, însă nu era prima dată în doi ani de zile când s-ar fi întâmplat asta. Tata nu îmi spusese nimic nou. Era o luni dimineaţa de februarie, iar eu plecasem la redacţie cu doar un ghiozdan. La nici două ore după ce ajunsesem la birou luasem decizia să plec acasă. De ce, nici acum nu ştiu. Era un presentiment, poate. O chemare, să îi zicem. Aveam îngrozitor de multă treabă săptămâna aceea aşa că nu îmi permiteam să lipsesc, iar în naivitatea mea, credeam că, odată ajunsă acasă, orice problemă se va rezolva pentru că eu voi fi acolo, iar a doua zi la prima oră aveam să fiu în tren înapoi spre Bucureşti.

Tata, mama şi eu

Mai aveam o oră până să ajung în gară când am primit Telefonul. Nu era tata, nici bunica, nici fratele meu. Era o mătuşă care bănuia că deja ştiu şi voia să afle ce fac şi cum sunt. Când a zis “a murit”, prima reacţie era să întreb “cine?” Căci, chiar aşa, cine?

După multe insistenţe, tata mi-a răspuns la telefon, iar din vocea lui calmă am avut pentru o clipă senzaţia că nu se întâmplase, că poate mătuşa înţelesese greşit. Speram să fie aşa. E o speranţă pe care, indiferent de vârstă, tot o ai, oricât de nerealistă ar fi.

Într-o oră de mers cu trenul a trebuit să îmi disimulez multitudinea de sentimente care îmi treceau prin suflet. Eram cu încă cinci oameni în compartiment şi nu îmi permiteam mie însămi să izbucnesc într-o rafală de… nici eu nu ştiu ce.

Nu ştiu ce gânduri mi-au trecut prin cap şi nu îmi mai aduc aminte cum a trecut ora aceea. După Telefon muzica în căşti mi-a sărit pe Eva Cassidy, “Fields of Gold”, piesă pe care nici în ziua de azi nu pot să o mai ascult.

“You’ll remember me when the west wind moves…”

A urmat cea mai suprarealistă săptămână din viaţa mea. Semăna aproape cu perioada în care am aflat că nu există Moş Crăciun – de la un minut la altul mai aflam câte un amănunt de care nu aveam habar despre gravitatea bolii mamei şi despre ultimele ei zile.

Eu, mama şi fratele meu, Ştefan

Realitatea mă izbea fix în moalele capului, de parcă intram pentru prima dată în contact cu lumea înconjurătoare. Atunci cred că a fost prima mea încercare concretă să fiu adult. E posibil să îmi fi şi ieşit. M-am simţit brusc responsabilă de tata şi fratele meu. De bunicii mei. Acum eu le rămâneam. Eu eram cea care trebuia să le rezolve pe toate, să fie tare, să nu plângă, să aibă grijă ca totul să îşi regăsească centrul de greutate. Aşa că, în aparenţă, am fost cea mai stăpână pe situaţie şi nimeni nu m-a întrebat cum sunt. Nimeni nu s-a gândit că nu plâng pentru că mi s-a blocat creierul pe familia care mi-a rămas şi de care eu trebuie să am grijă acum. Pentru că deveneam adultul pentru toţi şi mi se părea că se dăduse startul unei numărători inverse la capătul căreia aveam să rămân complet singură.

Foarte repede s-a instalat furia. Pe mine, pe tata, pe toată lumea din jur. De ce nimeni nu mi-a zis? De ce nu au făcut mai multe? De ce?

Negocierea. Nu ştiu dacă termini vreodată din a negocia cu universul. “Dacă” devine prepoziţia du jour. Dacă aş fi ajuns mai repede, dacă aş fi ştiut din timp, dacă şi-ar fi descoperit boala mai devreme, dacă nu ar fi ales meseria pe care a avut-o, dacă mergeam mai des acasă, dacă aş fi dat la Medicină. Dacă. Oricare continuare după “dacă” pare să fie un scenariu mai bun decât ce a rezultat.

 

Am început să citesc cât mai multe despre boala ei. Pe wikipedia şi pe forumuri. Îmi aduc aminte câtă bătaie de cap îmi dădea anatomia în liceu şi terminologia aceea aproape kilometrică. Cât de coerentă părea acum, chiar şi în engleză, odată ce mă lovisem de o situaţie concretă… I-am întors pe toate părţile dosarul medical, certificatul de deces, foiţa întocmită după autopsie. Mereu sperând să primesc răspunsuri la întrebări pe care nu le pun niciodată.

După trei ani şi jumătate haosul pare să se fi mai domolit puţin. Mă duc la cimitir, de fiecare dată când trec prin oraşul în care m-am născut şi unde am îngropat-o. Nu îi duc flori, ci ciocolată. Îi plăcea mai mult decât florile. Când era însărcinată cu fratele meu poftea la gustarea mea de la grădiniţă. O dată mi-a zis “Nu te-ai gândit că poate îi e poftă şi bebeluşului?” Aveam cinci ani şi îmi părea rău că nu mă gândisem mai devreme. “Miroase ambalajul că poate îi trece pofta.” A râs. Dar eu am fost sinceră. Se amuza de fiecare dată când repovestea întâmplarea.

 

Eu şi mama

La cimitir începi să mergi mereu, indiferent de crezi sau nu în Dumnezeu, de ţi se pare drept ori ba echilibrul stabilit în univers prin moartea ei. Te duci pentru că de cele mai multe ori ai nevoie de o destinaţie. Chiar dacă te enerva, te făcea de râs uneori în faţa prietenilor, îţi punea întrebări incomode despre băiatul care îţi plăcea, insista să iei mereu note mari la şcoală. Toate ajung să pară fără rost. Pentru că uneori ţi se face dor de cum ştia întotdeauna totul fără să îi spui. Ştia că te-ai apucat de fumat, ştia exact de ce băiat îţi plăcea – tocmai de aceea şi întreba -, ştia când nu mai aveai bani în facultate. Ştia. Iar acum nu prea mai este cine să îţi ştie lipsurile.

Se bucura de toate realizările tale, fie mici sau mari. Uneori îşi arăta bucuria, alteori nu – să nu ţi se urce la cap. Mă gândesc şi acum la cum ar fi reacţionat să mă vadă în cele cinci minute de glorie vorbind despre un festival de teatru la tv. Poate nu ar prea fi contat – tot se zice că se desfiinţează postul – însă ei i-ar fi bătut un pic mai tare inima şi s-ar fi lăudat vecinilor de parcă aş fi aterizat pe Lună. Ei, mama…

Iar timpul trece. Undeva, nu departe în viitor, îmi voi întemeia şi eu o familie. Mereu îmi imaginez că îi povestesc despre durerile mele şi o rog să îmi dea un sfat. De multe ori tot eu îmi răspund, dar încerc să cred că e un semn pe care mi-l transmite. Mă şi mir de multe ori cum devine mama înţeleaptă! Şi cât de rar ne certăm acum. Cum le voi explica eu copiilor mei vocea pe care numai eu mi-o mai aduc aminte?

Niciodată nu vine vremea să îţi pierzi mama. Iar a trece prin toate cele cinci etape ale pierderii uneori îmi pare că echivalează cu uitarea. Poate de aceea nu ajungi niciodată să accepţi că nu mai este. Nici scriind aceste rânduri nu cred că îmi iese.

“Will you stay with me, will you be my love among the fields of barley?
We’ll forget the sun in his jealous sky as we lie in fields of gold.”

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație