Nu știu cum se face, dar copilul meu mă pune mereu în situația de a fi comentată și extracomentată de spectatori.
Eram azi dimineață în stația de tramvai, iar Victor, în ciuda faptului că susținea că e „foalte poposit”, dupa ce s-a târât cu fundul pe bordură pentru a se odihni, a început să țopăie de zor din loc în loc. A, foarte important, era să uit acest aspect, totul se desfășura spre deliciul întregii asistențe din stație. Oamenii îl priveau și se amuzau. El, de ce vedea că e iubit de public, de-aia sărea mai cu sârg și făcea scheme din ce în ce mai complicate. Eu, care eram cu gâtul imobilizat într-un guler medicinal din cauza unei mici probleme de sănătate, îl priveam fără nicio reacție. Deh, râd destul acasă la spectacolele lui, acum avea public, eu nu mai contam. Aveam doar grijă să îi țin ghiozdănelul, geaca și niște jucării.
Tramvaiul întârzia să apară, iar Victor începuse să cânte „Dum, dum, meg singul pe dum” și schemele se transformaseră într-un fel de dans.
Ei bine, când melodia tocmai devenise mai alertă, s-a impus un pas de dans cam periculos, lucru care l-a facut pe Victor să recurgă la o aterizare forțată. Timpul scurt nu i-a permis trenului de aterizare să-și facă treaba, adică Victor și-a julit genunchii.
Publicul, alături de el până la căderea cortinei, a exclamat într-un sincron perfect un „Hiiiii!” înghițit și speriat. La auzul acestei reacții, copilul s-a speriat. El știe că, dacă e cu „Hiiiiii!”, e de rău.
De când era mic, m-am setat să nu am nicio reacție exagerată atunci când cade, chiar dacă văd sânge. Nu se moare dintr-o julitură la genunchi, de ce să bag panica în el?
Victor știe că trebuie să se ridice singur și repede (ca motocicliștii), iar atunci când e și atenționat în prealabil că are șanse mari să cadă, cu atât mai mult trebuie să se descurce singur. De data aceasta se descurca singur, tocmai zisese „Nu am nimic, nu m-am ovit, nu doale!”, dar, când a auzit tot poporul că se vaită, a început să plângă.
Așa, mami, și acum, cu gâtul blocat, ia copilul și calmează-l! Și, în timp ce încerci să-l liniștești, să ți se sufle în ceafă „da’ mă-sa nu-i zicea nimic”, „da’ nu văzurăți, doamnă, că nici nu se uita la el când căzu?” etc. Apoi, încearcă să-i explici copilului care cere să fie luat în brațe că tu nu ai cum să-l iei din cauza gulerului medicinal. Și asta tot sub ochiul atent al publicului!
Și, după toate astea, poftim de răspunde amabil la întrebarea „Dar dumneavoastra ce-ați pățit la gât?”
– Am vrut să mă spânzur, doamnă!
Să vedem ce se întâmplă în episodul următorul…
