A plecat copilul la bunici. Nu știu cum să spun, dar a plecat la fix. A plecat chiar când nu mai puteam. Nu mai aveam energie. Săptămâna trecută a fost o cursă cu obstacole dusă la extrem. Durere de măsea, stomatolog, petrecerea celui mai bun prieten al lui Victor, alegerea cadoului, iar stomatolog, bagaje pentru plecare și, în final, plecare. Pentru mine a fost prea mult și, dacă pentru mine a fost prea mult, nu vreau să-mi imaginez cum a fost pentru el. Să zicem că era un pic avantajat că el mai și dormea după-amiază și seara se culca înaintea mea. Eu rămâneam de veghe să gătesc, să mai lucrez și tot așa. Ajunsesem la un deficit de somn pe care nu credeam să-l mai înving curând.
Dar a plecat Victor la bunici. Abia aștepta! Când s-a trezit dimineața, în ziua plecării, mi-a spus că pentru el e o zi mare. Cred și eu! Distracția de acolo n-o întâlnește în prea multe locuri. Patru nepoți, de vârste apropiate, se reunesc în fiecare vacanță în casa bunicilor și nu stau nicio clipă locului.
Și, după ce-a plecat, s-a lăsat liniștea. Știți voi, liniștea aia care îți permite să vezi totul foarte clar și să nu te lase să faci nimic. Casa era întoarsă cu fundul în sus și eu nu aveam, pur și simplu, energie pentru nimic. De unde visam că imediat ce va pleca Victor, voi ieși cu fetele, după ce a plecat, eu am închis tot: telefon, laptop, lumini și m-am pus în pat. Am adormit luni, la ora 20 și ceva și m-am trezit marți, la ora 9.
M-am târât ca o râmă spre birou de unde m-am întors la fel cum am plecat, am făcut un duș și am adormit la ora 21, de data asta. M-am trezit mai devreme a doua zi, dar tot n-am făcut nimic.
Am stat întinsă în pat, cu ochii în tavan și m-am gândit la tot felul de lucruri. Am început cu pereții care, am impresia, ar arăta mai bine cu niște rafturi pe ei, am continuat cu dulapul care ar putea fi înlocuit cu un corp suspendat și aș mai câștiga niște spațiu. Am ajuns la peretele care desparte holul de prima cameră și aș fi putut face un living mai mare. Am continuat cu bucătăria care, dacă aș fi putut sparge și peretele ei, ar rezulta un living și mai mare, cu bucătărie open-space. Am ajuns la o evaluare de preț și de timp pentru toate aceste modificări.
Concluzia a fost că ies mai ieftin dacă mă ocup eu singură de dulapuri, că nu voi găsi chiar ce vreau eu și, dacă as lua măsuri și aș face schițe, poate s-ar găsi cineva să mi le facă. Pereții aia nu mă costă nimic să-i sparg, dar ia timp, se face praf, aș avea de cărat moloz, dar e posibil să fac și asta. Ah, și abia după ce mi-am făcut planul, am constatat că mi-ar trebui o canapea mare și frumoasă pentru viitorul meu living.
Ei bine, canapeaua asta mare și frumoasă pe care o visez eu s-ar putea să fie scumpă și să-mi depășească bugetul. Acesta a fost momentul în care am renunțat la acest plan și m-am gândit să mă mut. Să caut un apartament care să-mi placă așa cum e, fără să fie nevoie să-i sparg niște pereți. Sigur voi găsi. O să caut cu atenție.
Sar din pat ca un arc și mă duc direct la laptop. Intru pe un site de anunțuri și, până să setez eu filtrele de căutare imobiliare așa cum aveam nevoie, îmi sare în ochi un anunț: „vând ciclide africane tanganyika și malawi”.
O oră mai târziu, mă aflam într-un cartier din marginea Bucureștiului și cumpăram doi peștișori mici la prețul unui kilogram de anșoa.
I-am dus acasă, i-am instalat în acvariu și am plecat la birou. În seara asta o să dorm liniștite. Am ciclide!
Fix astea îmi lipseau până acum.
