Dacă e ceva ce nu mi-a plăcut nici în copilărie și nici acum, nu știu cum să vă spun… nu mi-au plăcut înghețata și ciocolata! Stați, să nu faceți ca ai mei, lăsați-mă să vă povestesc. Înghețata nu mi-a plăcut pentru că îmi făcea sete și, când eram eu copil și ceream apă după înghețată, mai că nu-mi luam vreo două după ceafă. Nu primeam! „Cum să bei apă după înghețată?” Și făceam setea ca în mijlocul Saharei de ajungeam să văd dublu. De-aia am urât înghețata, că era un chin pe care nici nu puteam să mi-l refuz pentru că „Aaaa??? Nu vrei înghețată? Nu-ți place înghețata??? Dar ție de p…da mă-tii îți place? Altceva nu mai pupi!” Și iată cum, numai ca să mai pup și altceva (deși n-am înțeles niciodată la ce se refereau cu asta), mă supuneam.
Cu ciocolata e o poveste scurtă. De fapt, nici nu e o poveste. Nu mi-a plăcut. Punct. Era prea dulce pentru gusturile mele. Mănânc numai ciocolată amăruie și asta de câteva ori pe an.
În schimb, e ceva la care nu rezist. Sunt niște bombonele de ciocolată pline cu rom. Mici, rotunde și drăguțe. Pe astea nu le refuz niciodată și le am permanent în casă, măcar preventiv. Mănânc rar, cam o dată la două-trei săptămâni, dar pentru confortul meu psihic trebuie să am mereu în casă. Nu vă spun ce distracție e să le ascund. Nu vă spun pe unde le bag și cum mă chinui să iau din ele fără ca Victor să mă observe.
Îmi aduc aminte că, înainte de Sărbători, mi se deschisese o poftă acută, de simțeam că mor dacă nu gust ACUM una. Cum Victor era pe mine mai mereu, nu reușeam deloc să ies din cameră, ca să mă duc la vaza din hol. Pe atunci le țineam într-o vază, pe raftul din hol. Zic „pe atunci” pentru că le schimb locul des. Într-un final, am reușit să ajung la vază și să le scot, dar am foșnit ambalajul și Victor a fost imediat lângă mine. Am apucat să iau câteva în mână și, pentru că nu avem timp să le înghit, le-am pus în buzunar. M-am întors către copil ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat.
– Ce făceai, acolo, mami?
– Uite… am așezat vaza asta…
– De ce? Era căzută?
– Ăăă, mda. Da, era căzută.
– Sfinte Sisoe, mami, bine că nu a căzut pe noi. Ce bine că eram în cameră. Mami, hai să mergem de aici, e periculos!
Ce să mai trag de timp ca să mănânc eu bomboane, când copilul mai că-și făcea cruci să nu-i cadă drobul de sare-n cap. M-am dus cu el în cameră și nu știu cum de m-am lăsat convinsă să fiu pista de aterizare pentru avioanele lui. M-a așezat lângă perete, sprijinită de calorifer, să arunce avioane pe direcția mea. După vreo 10 avioane a început să miroasă a rom și mi s-a murdărit buzunarul…
Aseară, când Victor era aproape adormit, iar mă pocnise pofta de bomboane. Am așteptat să adoarmă și m-am dus la bucătărie, la cutia de ceai (acolo le țin acum). Am mâncat una chiar acolo, pe întuneric. Am mai mâncat una. Și încă una. Și încă vreo două-trei, până când am simțit că îmi îngheață picioarele pe gresie. Atunci am decis să-mi iau câteva, dar nu în buzunar, ci într-un șervețel, de data asta. M-am deplasat ca o pisică, înapoi în pat, lângă Victor, cu șervețelul la piept și cu bomboanele în el. De m-ar vedea acum copilul cum mănânc eu ciocolată pe întuneric și cum o să mă culc așa, fără să mă spăl pe dinți! Mâncam cu ochii în tavan și cu bomboanele pe piept și mă gândeam la fericirea asta care, uneori, stă în rom și în ciocolată și mi se părea că viața e atât de simplă!
De dimineață, ei bine, viața mea nu mai era atât de simplă. Inițial, am crezut că cineva făcuse ceva pe mine. Pijamaua mea era mânjită de ceva maro, că mi-a fost și frică să mă ating. Brrr! Mă uitam la Victor, mă uitam la mine. Ce naiba se întâmplase? Noroc cu copilul:
– Mami, miroase a ciocolată…
Și abia atunci mi-am dat seama!
– Ți se pare, mai dormi! Ai visat!
Morala? Oricât de bine te-ai furișa tu să mânânci ciocolată, ciocolata va avea grijă să te facă maro și să te dea de gol…
