România handicapată, inumană și veșnic fără soluții. Autorități mereu surprinse de ce se întâmplă în țară, soluții încropite din mers atunci când voci puternice o cer. Suntem în urma Europei cu multe. Dar condițiile în care ajung să-și ducă zilele adulții cu handicap rămași singuri pe lume după moartea părinților sunt asemenea lagărelor din vremea războiului. Mizerie, frig, nepăsare și durere. Aude cineva durerea strigată de gura unui handicapat?
Aseara m-am uitat la „România te iubesc” pentru că mă interesa subiectul. A fost vorba despre condițiile în care trăiesc adulții cu handicap după ce ajung la mila statului. Am dat sfoară în țară pe grupul de părinți cu copii speciali și toți ai mei s-au cutremurat în fața unei realități greu de suportat fie și în imagini.
România handicapată- nu este un afront, este o realitate
Chiar dacă românii folosesc ușor termenul de „handicap”, mai ales când vor să-și jignească unul dintre semeni, dacă te uiți în dicționar, handicap înseamnă „dezavantaj, dificultate, greutate, impas, impediment, inconvenient, neajuns, nevoie, obstacol, opreliște, piedică, stavilă”.
Așa că am voie să-mi numesc țara „handicapată” atunci când vine vorba despre ce face ea cu oamenii cu adevărat handicapați. Pentru că România nu poate încă, la 31 de ani distanță de ruperea de comunism, să aibă o strategie clară, umană, bine structurată pentru cei care ajung la vârsta maturității și nu-și pot avea singuri de grijă.
Sunt părinte de copil cu handicap și tremură carnea pe mine de câte ori văd un adult cu dizabilități ajuns la mila statului. Reportajul de aseară m-a trezit din realitatea închipuită în care prefer să trăiesc, amâgindu-mă că fiu-meu va avea o soartă mai ușoară după ce pe mine mă va înghiți pământul.
Am văzut oameni murdari, triști, uitați în frig și fără de mâncare și medicamente. Am văzut autorități care n-au habar ce ar trebui să facă sau nici măcar nu știu câți handicapați au în comunitate și în ce condiții mizere locuiesc. Am văzut destule încât să mă cuprindă iarăși cea mai mare frică a unui părinte de copil special: „ce se va alege de el după ce au nu voi mai fi?”
Azi, la Iași, este îngropată Lăcrămioara, iar Octavian, fiul său, este printre străini
Rând pe rând, ne ducem unul după altul, și luăm cu noi în mormânt toată durerea trăită în timpul vieții, toate lacrimile plânse și neplânse, toate speranțele care nu au apucat să vadă lumina realității, tot amarul că nu ne-am văzut copiii la casa lor, așa cum îi vedeți voi părinții copiilor normali.
N-o cunoșteam personal pe Lăcrămioara, dar o știu pe Carmen Gherca, președinta ANCAAR, filiala Iași. La ea am văzut postarea despre moartea Lăcrămioarei, imediat după ce s-a terminat reportajul la ProTV:
„Elena Lacramioara Pantiru a fost mama unui copil cu dizabilități grave. A luptat din răsputeri cu o boală cruntă, pentru că era singurul părinte pe care îl avea Octavian. Ieri, din păcate, a pierdut lupta cu viața…Aceasta este povestea pe care noi, părinții copiilor cu dizabilități, am vrea să nu o trăim niciodată… De aceea, strigăm cu deznădejde că trebuie ca statul român să facă ceva pentru adulții cu dizabilități care vor rămâne singuri pe lume. Din păcate, nimeni nu aude strigatul nostru.
Dumnezeu să te odihnească în pace, draga noastră. Mereu ne vom aminti de cum ne făceai să zâmbim în excursiile de 8 martie, pe care le organizam cu mămicile de la Ancaar – filiala Iasi. Știu că vei avea grijă de Octavian de acolo de Sus…”
În timp ce Lăcrămioara e coborâtă în groapă, la strigătul doamnei Carmen autoritățile se mobilizează pentru Octavian
Carmen Gherca este și ea mama unui adult cu autism, o minune de om. Îi pasă de fiecare suflet din zona Moldovei, se zbate pentru toți ca să aducă un pic de lumină în viața lor. Moartea Lăcrămioarei și soarta lui Octavian au devenit o prioritate pentru ea:
„Este aproape mâine și încă vorbesc cu oameni buni despre Octavian și despre cum putem să facem să schimbam lucrurile în bine pentru toți cei ca el. M-au impresionat cei ce mi-au spus ca vor să-l ajute pe băiat! Am vorbit cu șefa centrului unde este acum, Georgeta Dumitrachi, care m-a asigurat ca Octavian este îngrijit și ca se face tot posibilul sa nu simtă lipsa mamei. Acum câteva minute, m-a sunat și Maria Mădălina Turza (președinte ANDPDCA) care mi-a promis ca se va face tot ce trebuie pentru a se găsi cele mai bune soluții pentru Octavian. Mulțumim tuturor! Lăcrămioara, Octavian va fi bine! Odihnește-te în pace!”
Maria Mădălina Turza este și ea mama unui copil special și, ajungând la conducerea ANDPDCA, ne-am pus cu toții speranța în ea că va schimba lucurile în bine. Vrem minuni, le vrem repede că timpul nu ne iartă, în locul Lăcrămioarei mâine poate fi oricare dintre noi. Uităm că și ea este doar un om într-un sistem învechit și plin de hibe.
Răspunde de câte ori poate, în mod direct părinților care-i cer ajutor, așa a procedat și-n cazul lui Octavian: „Octavian nu este singur. Chiar dacă nimeni și nimic NU poate înlocui o mamă. El se află de câteva luni în grija colegilor dintr-un serviciu rezidențial de lângă Iași. De luni situația lui va fi reevaluată în detaliu, inclusiv din punct de vedere juridic. În funcție de nevoile lui, prin DGASPC Iași vom vedea ce soluție îi este mai potrivită.
Iau în calcul inclusiv posibilitatea unui asistent personal profesionist. Și voi discuta personal cu DGASPC și, la nevoie Consiliul Județean. Nu-mi este străin acest scenariu negru, cărora nouă părinților de copii cu dizabilități ne dau nesfârșite nopți albe. Acesta este motivul pentru care lucrăm inclusiv la modificarea legislației privind Asistentul Personal Profesionist (APP).
Cred că a fost gândit mult prea restrictiv, pe de o parte, iar pe de altă parte, cred că este imperios necesar ca și Consiliile Județene și DGASPC-urile să-și asume un rol ACTIV în recrutarea și formarea APP. Nu poți aștepta să apară pur și simplu acești oameni la ușa ta.
Mulțumesc Carmen Gherca pentru strigătul tau. Timpul marilor centre a TRECUT.
Avem nevoie de soluții în comunitate. Pârghiile financiare există. Dar trebuie mobilizare la nivel LOCAL și bună credință.”
Dacă mor mâine, cu fiu-meu ce faceți?
Am credința că, după atâta mobilizare de forțe, Octavian va fi bine, iar Lăcrămioara îi va zâmbi din ceruri. Dar cu ceilați ce facem? În ultimul raport publicat pe site-ul ANDPDCA, sunt 17.391 de persoane adulte cu handicap aflate în grija statului în clipa de față.
„La 30 iunie 2020 numărul total de persoane cu dizabilităţi comunicat Autorităţii Naţionale pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi, Copii și Adopții din cadrul Ministerului Muncii şi Protecției Sociale, prin direcţiile generale de asistenţă socială şi protecţia copilului judeţene, respectiv locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti, a fost de 853.465 persoane.
Dintre acestea, 97,96 % (836.074 persoane) se află în îngrijirea familiilor şi/sau trăiesc independent (neinstituţionalizate) şi 2,04 % (17.391 persoane) se află în instituţiile publice rezidenţiale de asistenţă socială pentru persoanele adulte cu dizabilităţi (instituţionalizate) coordonate de Ministerul Muncii şi Protecției Sociale prin Autoritatea Naţională pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi, Copii și Adopții.”
Încă de anul trecut Guvernul promitea desființarea centrelor mamut în care trăiesc aproape 18 mii de persoane cu handicap fizic sau mental. Măsurile pe care au promis că le vor adopta încă din 2016 ar fi trebuit aplicate de Ministerul Muncii, care la rândul său a pasat totul în grija autorităților locale, respectiv a primăriilor.
„Renunţăm la centrele cu aspect de cazarmă militară în care erau găzduite sute de persoane cu dizabilităţi, cu un managemnet defectuos şi personal insuficient pregătit, le vom înlocui cu locuinţe protejate, centre pentru viaţa independentă, centre pentru abilitare şi reabilitare, centre de îngrijire şi asistență”, afirma fostul prim-ministru al României, Viorica Dăncilă.
Momentan în țara noastră sunt 56 de astfel de centre de zi, deși necesitatea ar fi de 300. Ce înseamnă centre de zi? Spații mai mici, dar primitoare care să poată găzdui maxim 50 de adulți cu handicap. Centrele mari, clasice, au 100 sau chiar peste.
Primăriile nu au bani pentru astfel de proiecte și promisiunile bat pasul pe loc. Nimeni nu este de vină și nimeni nu face nimic. Dar noi, părinții de copii cu handicap nu vom trăi veșnic, ar fi o alinare pentru mine și pentru cei asemenea mie să știm că există un pat cald, niște pereți proaspăt zugraviți și oameni cu zâmbetul pe chip care, într-o zi să aibă grijă de copilul meu.
Lăcrămioara s-a dus la ceruri, Octavian este acum în atenția autorităților datorită doamnei Carmen. Mâine se va duce altul dintre noi, poimâine tot așa, într-o zi îmi va veni chiar mie rândul. Mi-ar plăcea să-l ajut pe copilul meu să fie independent, să poată avea singur grijă de el, dar dacă nu reușesc, cine va striga în locul lui că are nevoie de ajutor?
România, scapă de handicapul de a nu putea avea grijă de handicapații tăi! Dă-te peste cap de trei ori ca zmeul din poveste, fă legi bune și asigură-te că sunt puse în aplicare. Timpul trece, dragă Românie, și n-aș vrea să plec din lumea așa ca Lăcrămioara, cu focul în suflet că tot ce am mai scump pe lume va ajunge legat de un pat murdar….
