Depresia nu are nevoie de invitație

Sau cum a reușit o mamă să izgonească depresia

Am auzit cu toții de depresia postnatală, provocată de sosirea bebeluşului în familie, ştim, măcar teoretic, ce să facem şi cum să trecem cu brio prin această încercare. Dar cum procedăm când depresia postnatală depăşeşte strict definiţia termenului de baby-blues şi ajunge să fie o componentă obişnuită a vieţii noastre? Şi când ea ne loveşte când nu ne aşteptăm, cum ar fi la un și jumătate după naștere?

În ceea ce mă priveşte, dacă am reuşit să trec, totuşi, cu brio peste furtuna hormonală provocată de naşterea primului copil şi n-am avut nici cea mai mică problemă de genul acesta după naşterea celui de-al doilea, o stare neaşteptată de depresie m-a lovit undeva la vreun an şi jumătate de la naşterea cu numărul doi. Ei, nu ştiu dacă m-aş încadra strict în tiparul unei depresive clasice, eu fiind o persoană destul de puternică de felul meu, dar anumiţi factori m-au făcut să îmi pierd puţin mai mult din putere şi să devin uşor vulnerabilă. Diferenţa mică de vârstă dintre primele două fete, 1 an şi 5 luni, mutatul dintr-o zonă centrală a oraşului într-una mai greu accesibilă per pedes, zilele petrecute doar în casă, de aveam impresia că eram arestată la domiciliu, rutina zilnică, sentimentul de inutilitate şi lipsa oricărui ajutor (şi nu, n-aş fi avut nevoie de cineva care să se ocupe de treburile casnice, ci de cineva care să stea cu cele mici astfel încât să pot şi eu rupe câteva ore pe săptămână doar pentru mine) pot fi motive suficient de serioase încât să se încline serios balanţa înspre talgerul cu depresie. Şi, dacă eşti la fel ca mine, adică o persoană căreia i-a intrat bine de tot în cap că cel mai bine se ocupă de copii mama lor, atunci e destul de greu să dai drumul lanţului invizibil care te amărăște zilnic.

 

Ce arme am folosit în lupta cu depresia

Un prim pas spre liman ar fi dialogul permanent cu partenerul de viaţă. Subliniez permanent, pentru că e foarte posibil ca ce discutaţi azi să iasă din zona de interes dacă nu e readus în actualitate şi în zilele următoare. Plus că, după ce am mai vorbit cu mai multe prietene, am tras concluzia că bărbaţii nu sunt prea intuitivi. Sau, mai bine zis, nu sunt intuitivi deloc. Nu sunt atenţi la semnalele pe care le dăm noi pentru că fie sunt la rândul lor prea obosiţi după zilele aglomerate de la serviciu, fie nu ştiu nici ei care ar fi soluţiile pentru a ne ajuta şi atunci tac mâlc. Aşa că vă sfătuiesc să le ziceţi clar şi răspicat ce doriţi. Da, vreau să merg la film, stai tu cu copiii sau hai şi tu cu mine şi vorbeşte cu mama să stea cu ei, trebuie să mă duc la coafor şi marţi mi-am făcut programare sau ştii că aniversarea noastra este peste două luni? Ei, eu m-am gândit să o serbăm joi, pentru că vreau o pauză şi e cel mai bun moment să petrecem o seară în doi, la un restaurant în care se cântă muzică în surdină şi unde au o crème brûlée aromată.

Dacă sugestiile mele de mai sus nu vor atenua decât o parte din probleme, care ar fi, totuşi, soluţiile mai ample pentru a ieşi din butoiul cu melancolie şi de a privi puţin mai departe decât ziua de mâine? Pe mine m-a ajutat teribil găsirea unui hobby sau a unei activităţi extra-copii care să-mi facă realmente plăcere şi care să-mi deschidă noi orizonturi. Combinând pasiunea pentru scris cu cea pentru modă, m-am făcut mie şi altora utilă şi mi-am demostrat mie şi altora că un lucru aparent frivol (cum mi s-a spus) poate fi ceva cu adevărat serios. M-am înscris şi la nişte cursuri de profil care m-au ajutat teribil la întărirea self-esteemului şi unde am întâlnit o grămadă de oameni faini de la care am învăţat nenumărate lucruri şi cărora le-am împărtăşit la rândul meu din experienţa acumulată, pe care nici nu ştiam că o am. Alte mame şi-au găsit mulţumirea şi împlinirea în acţiuni de voluntariat, altele lucrează de acasă cu brio, fructificând talente pe care le-au înăbuşit ani în şir, iar altele mai curajoase şi poate vizionare au pus pe picioare mici afaceri promiţătoare, care le oferă atât satisfacţii materiale, cât şi sufleteşti.

Şi ştiţi ce mai funcţionează în momente cu adevărat dramatice? Ca atunci când zdrăngăneam abitir tastatura calculatorului pentru că trebuia să trimit un proiect până la o anumită oră, hrăneam fetiţa cea mică la sân, iar cea mare îmi înţepenise o perie rotativă în păr, după ce anterior mă văcsuise pe faţa că pe-o gheişă? O porţie zdrăvănă de plâns care te ajută să te descarci. Nu-i nimic ruşinos în asta.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()