De ce este absurd să spui că nașterea prin cezariană este calea cea simplă. Mesajul unei mame

mama copil cezariana

Ambii mei copii s-au născut în urma unor operații de cezariană programate, la 39 de săptămâni de sarcină. Și asta nu pentru că nu aș fi vrut să împing sau pentru că îmi era frică de nașterea vaginală, ci pentru că nu am avut de ales.

Când aveam 16 ani am avut un accident de mașină, în urma căruia am suferit leziuni severe la nivelul nervilor pelvieni. Apoi, timp de un deceniu, am trecut prin mai multe intervenții chirurgicale și am făcut fizioterapie pentru a controla durerile îngrozitoare. Specialistul, la care încă mă duc în fiecare an la control, mi-a recomandat să nasc prin cezariană. Ginecologul meu a fost de acord cu opinia specialistului și asta a fost.

Nu am regretat niciodată că am avut două nașteri prin cezariană, nici nu mi-am dorit vreodată să nasc natural. Niciodată nu am fost una dintre acele femei care își doresc cu ardoare să nască într-un anumit mod.

De fapt, sentimentele mele cu privire la modul în care un copil vine pe această lume pot fi rezumate în câteva cuvinte: nu contează calea, copilul să fie bine.
Am crezut în medicul meu și am avut încredere în el că ai mei copii vor fi în siguranță (și asta a făcut!). Dar asta nu înseamnă că nașterile mele au fost ușoare în vreun fel.

De ce sunt criticate mamele care au născut prin cezariană?

Atunci de ce aud în continuare oameni insinuând (și chiar spunând) că mamele care au născut prin cezariană au avut parte de calea ușoară?

La scurt timp după nașterea primului meu copil, au început criticile. Primele împunsături au venit din partea unei rude, care mi-a spus că nașterea vaginală este “adevărata cale” de a avea un copil. Asta înseamnă că nașterea prin cezariană este modalitatea falsă de a avea un copil? Pentru că, dați-mi voie să vă spun, nu era nimic fals în operația prin care am trecut sau în recuperarea mea de după.

După ce fiul meu s-a născut, mi-am petrecut noaptea transpirând și tremurând, pe măsură ce trecea efectul anesteziei. Apoi au urmat câteva săptămâni în care resimțeam durere de câte ori mă așezam sau mă ridicam din pat, mergeam mai mult pe jos sau urcam scările. Nimic fals în toate acestea!

Apoi, când eram însărcinată cu cel de-al doilea copil, o colegă însărcinată m-a chestionat în legătură cu planul meu de naștere, după ce mi-a dezvăluit că ea intenționa să nască natural. Când i-am spus că eram programată pentru cezariană, mi-a răspuns cu răceală: “Nu crezi că poți scoate copilul în mod natural?” Am rămas fără cuvinte. De ce o interesa pe această femeie cum îmi voi naște eu copilul? Pe mine, în mod sigur, nu mă interesa planul ei de naștere.

A mai fost și tatăl atotștiutor care a exclamat: “Ah, asta este îngrozitor!”, când a descoperit că am născut prin cezariană. L-am condus la școală pe fiul meu cel mare, iar bebelușul dormea în marsupiu, când, din nu știu ce motive, acest tată avea întrebări cu privire la ultima mea naștere. După ce mi-a povestit cu mândrie totul despre nașterile naturale ale soției sale, s-a uitat la mine cu milă și mi-a spus: “Cred că ai avut parte de calea mai ușoară!”

Nașterea prin cezariană nu este o petrecere capricioasă

Poate că acești oameni și toți ceilalți critici ai operațiilor de cezariană își închipuie că fiecare cezariană este o petrecere capricioasă care implică praf de unicorn, aripi de zână și stele sclipitoare.

Dacă da, iată o verificare a realității (bazată pe propria mea experiență) care va sfărâma într-o secundă acea fantezie. La a doua cezariană, când mi s-a făcut anestezia în coloana vertebrală, m-a durut atât de tare încât am făcut pe mine.

Apoi un grup de asistente m-au ras în zona pubiană și mi-au prins un cateter înainte ca medicamentele să mă amorțească de tot. La scurt timp după aceea am început să vomit din cauza medicamentelor. Numai că eram atât de amorțită, încât, în ciuda eforturilor anestezistului de a mă ridica și de a-mi întoarce capul, mi-am înghițit cea mai mare parte din vomă.

În ciuda eforturilor soțului meu de a-mi distrage atenția, eram pe deplin conștientă de faptul că eram operată și da, eram nervoasă. Eram neliniștită în legătură cu copilul și mă gândeam dacă se va naște sănătos. De asemenea, eram nervoasă în legătură cu ceea ce se întâmpla cu corpul meu. Am avut nevoie de o transfuzie de sânge din cauza unei probleme cu sângerarea. Când a venit momentul să-mi scoată copilul, am avut o senzație de sufocare, ca și cum doi adulți s-ar fi lăsat pe coastele mele pentru a-mi dărui copilul.

Nu este important cum vin copiii pe lume

Deci, da, nu mi-am împins copilul afară prin vagin, dar chiar și așa nu pot spune că a fost ușor. Nu a fost ca și cum aș fi stat tolănită pe o masă de masaj la SPA, în timp ce bebelușul a fost smuls fără durere din burta mea.

Am trecut printr-o intervenție chirurgicală majoră. Și da, pentru mine, operația a fost mai puțin riscantă decât dacă aș fi născut natural. Dar tot a fost o intervenție chirurgicală majoră. Tot a fost dureroasă și tot a fost o muncă grea. Și tot a trebuit să mă recuperez după naștere – la fel ca oricare altă mamă, indiferent cum a născut.

Iată un mic sfat pentru acele persoane care încă mai doresc să emită judecăți despre mamele care au născut prin cezariană. Aveți grijă de propriile voastre sarcini și nașteri și nu vă mai concentrați pe a mea sau pe a oricărei alte mame. Pur și simplu nu este important cum vin copiii pe lume, ci modul în care sunt iubiți și îngrijiți de îndată ce ajung aici.

Acesta a fost mesajul pe care o mămică din America, Heather Morgan Shott, l-a transmis prin intermediul site-ului www.momtastic.com, tuturor celor care critică nașterea prin cezariană.

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație