”Naști natural doar dacă ai pile!” De ce nu mai naştem natural?

Alina Băisan

Este vina noastră că nu mai naștem natural?

Circulă o glumă printre medici: ”La spitalul cutare, naști natural, doar dacă ai pile!”  Când medicul meu ginecolog mi-a spus asta la o consultație, am simțit că fac o greșeală mergând în continuare pe mâna lui. Tocmai îi spusesem că am ales acest spital privat pentru naștere, dintre cele două propuse de el.

De câțiva ani, nu mai asista nașteri în sistemul de stat. Îmi doream o naștere naturală și l-am ales tocmai pentru că știam că e pro naștere naturală. Aveam chiar și câteva cunoștințe care născuseră cu el și aflasem că nu recurge la cezariană decât în cazurile care o cer.

Curând, mi-am dat seama că devenisem și eu pacienta aceea puțin cam prea informată, care știe exact cum vrea să decurgă nașterea ei. Văzusem documentarul ”Îndrăznesc să nasc așa cum vreau”, văzusem și unul străin pe aceeași temă, citisem tone de articole pe tema nașterii naturale și chiar a nașterii acasă.

Devenisem și eu o fanatică a nașterii naturale

Când i-am spus medicului meu că îmi doresc foarte mult să nasc natural, mi-a spus că el nu îmi poate garanta acest lucru, dacă premisele medicale nu ii permit, că dacă vreau să fac totul de capul meu, nu se mai justifică prezența lui la naștere. Că a mai avut paciente care au venit cu lista de acasă: că ele nu vor epidurală, nu vor stimulenți de dilatație, nu vor epiziotomie. Știam lista aceea, o aveam și eu în cap, bifasem toate acele etape din planul nașterii mele. Devenisem și eu o fanatică a nașterii naturale. Când am ieșit din cabinet, i-am spus iubitului meu că eu vreau să nasc acasă, cu moașă. El mi-a spus, în schimb, că argumentele medicului îi păreau logice și de bun simț. Acum regret că nu mi-am ascultat instinctele și nu am făcut schimbarea la timp.

Îți recomandăm să afli mai multe despre provocările vieții de mămică citind două cărți de referință despre alăptare și îngrijirea bebelușului, scrise de Dr. Jack Newman, respectiv Dr. William Sears. Îți propunem pachetul la preț special ”La început de drum”. Detalii AICI.

Treptat, mi-am pierdut încrederea în medicul meu. Nu am fost o fire panicoasă nici în timpul sarcinii, nici după. Poate de aceea mi s-a părut exagerat numărul de ecografii pe care mi le recomanda. Totul decurgea normal, mă simțeam excelent, nu înțelegeam de ce lunar trebuia să îi fac vizite la cabinet, vizite care se lăsau cu ecografii, ca să nu mai vorbesc de cele ”obligatorii”, duble la preț. Pur și simplu am avut senzația că sunt prinsă într-un sistem conceput să îmi ia banii, exploatând sentimentul acela de vinovăție, cum că dacă nu fac asta, nu sunt un părinte responsabil. Și stai, că încă nici nu eram părinte! Am făcut ce am simțit eu că trebuie să fac: mi-am luat vitaminele și am rărit vizitele la ginecolog.

Ziua cea MARE

După care a venit și ziua cea mare. Eram acasă. La televizor era un meci de la cupa mondială și mi s-au rupt membranele. Nu m-am panicat. Mi-am sunat medicul, i-am spus ce s-a întâmplat și mi-a spus să mai stau puțin să aștept contracțiile și că oricum, n-ar fi rău să îmi fac bagajul și să mă duc la spital. I-am zis iubitului meu să se uite liniștit la meci. A fost și cu prelungiri, și cu 11 metri. După care am plecat la spital. M-am internat. Mi s-au cerut banii pe internare înainte – îmi vine să zic: ca la prostituate, deși plătisem un avans cu câteva luni înainte, la semnarea ”contractului”.

Am fost consultată de asistentele de gardă, mi s-a repartizat o rezervă și asta a fost. La scurt timp au început contracțiile. Le-am spus că nu vreau nici un fel de stimulenți de dilatație, că nu vreau epidurală, nu vreau să iau nimic. M-au privit amuzate, cu scepticism: ”Ea e doamna care nu vrea epidurală… mai vedem noi când încep contracțiile.” Contracțiile începuseră de ceva vreme: erau dese și puternice.

Nu știu cum a trecut noaptea de agonie. Știu doar că nu am simțit nici un pic de încurajare din partea asistentelor. Erau toate amabile, dar reci. Le-am simțit niște străine care râd de naivitatea mea și care așteaptă primul meu semn de slăbiciune. Aș fi vrut să am lângă mine o femeie caldă, care să mă încurajeze, care are încredere că pot să fac față durerii și care nu mă așteaptă la colț cu injecția. Iubitul meu era terminat când mă vedea cum mă chinui. Nici el nu mai înțelegea acum încăpățânarea mea de a nu lua nimic. Pierdusem și ultimul susținător. Știam că dacă intervin chimic în procesul nașterii, riscam să dau totul peste cap și să ajung la cezariană. Vroiam să las corpul și copilul să își facă treaba, în mod natural.

Mă simțeam ca un copil neascultător, nu ca o mamă curajoasă

În timpul acesta, nu am mai vorbit nimic cu medicul meu. În momentele de răgaz, mă întrebam de ce nu e acolo, lângă mine și când are să vină totuși. După noaptea de agonie, spre dimineață, sleită de puteri, am cedat și am zis că vreau epidurala. Am fost transportată sus, în anticamera sălii de nașteri. Mi s-a spus că l-au sunat pe doctor și urmează să ajungă și el într-o oră. Aveam dilatația șase sau șapte și asistentele mă certau că nu am făcut mai devreme epidurala, că acum nici n-ar trebui să mi-o mai facă… Mă simțeam ca un copil neascultător, nu ca o mamă curajoasă care urma să aducă pe lume o nouă viață.

Din momentul în care am făcut epidurala, efectiv am simțit că nu mai dețineam eu controlul. Simțeam durerea contracțiilor în continuare, dar era mai difuză. La scurt timp după epidurală, asistentele mi-au spus că sunt probleme, că pulsul copilului e foarte scăzut în timpul contracțiilor. M-au întrebat dacă știu să aibă cordonul în jurul gâtului și eu mă gândeam: de ce mă întreabă pe mine asta?! De ce, după tonele de ecografii în care totul era ok, nu mi-au făcut una acum, fix înainte să nasc, să vadă cum are copilul cordonul ombilical! Ultima oară nu îl avea, dar între timp, într-o lună de zile, s-a învârtit pe toate părțile în burta mea. De ce acum, când era esențial să se știe, nu fusese “obligatorie” ecografia? În fine.

A apărut și medicul meu, pe la opt dimineața (o oră decentă să îți începi programul de lucru, nu?), a ascultat inima copilului și mi-a spus că trebuie să fac cezariană de urgență. Era fix ce nu vroiam să aud. L-am întrebat dacă am vreo alternativă și mi-a spus că nu, că ar mai trebui să stau vreo oră-două până la dilatația completă, iar fătul dă semne că nu e bine, că nu se oxigenează corect.

Ce-ți mai rămâne să spui în acele momente?

Nu-ți rămâne decât să te lași moale în mâinile lor, să devii bucata de carne pe care o pot manevra fără împotriviri. În momentul în care am fost întinsă pe masa de operație, am devenit un pacient bolnav, ca oricare altul. Am văzut cum fetița e scoasă de acolo, nici n-am putut să mă uit la ea când o curățau pe masa alăturată pentru că îmi dădeau lacrimile, mi-au atins obrazul de al ei – cred că mi s-a părut cea mai fină atingere din lume, după care au dus-o de acolo și m-au adormit. Adio planurilor mele mărețe de a-mi ține copilul în brațe după naștere, cum citisem că e bine să faci pentru ca venirea lui pe lume să fie mai lină și ca legătura noastă să se sudeze pe veșnicie. Mai pe scurt, de ce mi-a fost frică, nu am scăpat.

Eu nu contest faptul că procedura care mi s-a aplicat a fost una corectă. Nu sunt nici vreo inconștientă să susțin că mi-aș fi pus viața copilului în pericol pentru a-mi satisface moftul de a naște natural. Nu sunt nici nerecunoscătoare, să spun că nu mulțumesc providenței că eu și copilul am ieșit sănătoși din toată povestea. Știu o groază de femei care au fost lăsate să nască natural și au avut apoi probleme cu copiii. Știu și că există femei care își doresc cezariană, la fel de mult cum mi-am dorit eu naștere naturală și că sunt absolut recunoscătoare că s-au născut în secolul acesta. Dar știu și zeci de mame care trăiesc și acum cu frustrarea că nu au născut natural.

Nu pot să nu mă gândesc, că am căzut și eu, ca și multe alte românce, pradă sistemului, îngroșând rândurile și confirmând statisticile că în România nu se mai naște natural. Nu pot să nu mă gândesc că operația de cezariană m-a costat dublu față de o naștere naturală și că sistemul privat nu are de ce să încurajeze nașterile naturale, că nu au de ce să își asume vreun fel de riscuri. Nu pot să nu mă gândesc că dacă aveam lângă mine o moașă care mă cunoștea ca pacient dinainte și care îmi cunoștea dorințele, lucrurile ar fi decurs altfel. La următorul copil o să o caut pe această moașă, pentru că, din nou, data viitoare, îmi propun să nasc natural.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa