Nu, nașterea prin ochii bărbaților nu e o nouă metodă de a aduce pe lume copiii, tot cele clasice sunt în uz.
Naşterea prin ochii bărbaților – cum trăiesc ceilalți
Acest text vă povestește cum trăiesc ceilalţi (cei pe care îi lăsăm la uşă convinse că noi ducem tot greul) naşterea. Despre tensiunea şi emoţiile din faţa uşii închise de la secţia de obstetrică-ginecologie. Și mai e despre cum tresar la fiecare deschidere a acestei uşi, despre cum aruncă o privire prin culoarul ce se întinde dincolo de fiecare dată când personalul medical deschide acea ușă, despre cum se concentrează să audă şi să recunoască urletele de durere din sala de naşteri sau orice plânset de bebeluş.
Despre naștere puteți citi mai multe în cartea lui Robin Grille Parenting cu iubire – Descoperă-ți instinctele de părinte
Am aşteptat aproape toată ziua la uşă
Verişoara, prietena şi fina mea a născut chiar ieri într-o maternitate de stat din Capitală. (N-am făcut niciun dezacord, n-au născut trei femei, ci una singură care mi-a fost mai întâi verişoară, apoi prietenă şi în cele din urmă fină.) Eu şi soţul ei am aşteptat aproape toată ziua la uşă. Şi am băut cafea de la automat, tot toată ziua. N-am avut voie să intrăm și să o vedem nici cu cele mai mari rugăminţi, nici cu cele mai mari atenţii. Am fost cu ea în travaliu prin telefon. În momentul în care începeau contracţiile, punea telefonul jos şi o auzeam doar ţipând. Sau îl închidea şi nu mai auzeam nimic. Se făcea linişte. Mă uitam la soţul ei care nici nu-i mai răspundea când îl suna. Era depăşit de situaţie, mă punea pe mine să vorbesc cu ea pentru că el nu ştia ce să-i mai zică.
Foarte rar ieşea vreun cadru medical
Nu ştiam ce era dincolo de uşi, în sala de travaliu. Foarte rar ieşea vreun cadru medical şi, dacă ieşea, de cele mai multe ori nu ştia nimic despre pacienta noastră. Am luat holul în picioare şi am patrulat cu telefonul la ureche sau fără. Cred că dacă te uiţi acum se cunoaşte pardoseala tocită în cerc, aşa cum ne-am învârtit noi acolo. Şi apoi n-a mai răspuns la telefon.
La un moment dat a apărut o asistentă – naşterea prin ochii bărbaților
Mai ieşea câte un doctor sau câte o asistentă, dar ce-ar fi viaţa fără scenele de film? Nu ştia nimeni nimic despre ea. De parcă nici n-ar fi existat. Ba chiar l-am întrebat pe viitorul fericit tată: „Mă, eşti sigur că la spitalul ăsta am adus-o azi-noapte?” cam așa credeam eu că se vede nașterea prin ochii bărbaților.
La un moment dat, pe uşă a apărut o asistentă. Am simţit-o! Am sărit pe ea ca un paparazzo. Ea ştia! A noastră era pe masă, avea dilatație maximă, îi făcuseră epidurala şi era în chinurile facerii. Şi, dacă până atunci patrulasem pe hol şi eram disperaţi, atunci ne-am aşezat în faţa uşii ca la careu şi am stat. Şi am stat! Şi am stat! Şi am stat! Şi am stat! Şi am stat! Şi am stat! Şi am stat! Şi am stat! Şi am stat! Şi am stat! Şi am stat! Mă scuzaţi dacă sunt stresantă ca reclama aia, dar noi chiar am fost proiectaţi să rezistăm.
A ieşit o asistentă care ne-a spus
Am început din nou să mergem în cerc. Asta până când, pentru că nu mai ieşea nimeni şi nu mai ştiam nimic şi pentru că trecuse mai bine de o oră, am început să ascultăm la uşă. Chiar ni se părea că se aude. Că o auzim pe ea ţipând, apoi auzeam un bebe plângâng şi credeam că s-a terminat, dar tot nu se schimba nimic. La noi nu venea nimeni. Când mai aveam un pic şi plecam să căutăm un pahar ca să ascultăm mai bine la uşă, a ieşit o asistentă care ne-a spus că sala de naşteri e “maxim de departe” şi ca e imposibil să auzim ceva.
Ne-am făcut o poză cu telefonul ca să avem o amintire
Şi iar am pornit în cerc. Şi iar am zis să mai luăm o cafea. Am renunţat că parcă nici nu mai suportam mirosul şi nici nu mai aveam starea necesară. Am încercat să mai glumim. Nu prea ne-a mers. Ne-am făcut o poză cu telefonul ca să avem o amintire, deşi nu cred că o să avem nevoie. O să ţinem minte mult şi bine!
Ne-am oprit din cercuri şi am flancat uşa. Tresăream la fiecare pereche de paşi care se auzea de dincolo. Când se mai şi deschidea ni se luminau feţele. Majoritatea celor care ieşeau ştiau ce medic este în sala de naşteri şi nimic mai mult. Ne întindeam capetele să vedem culoarul de dincolo de uşă în speranţa că poate, poate se vede ceva.
Asta până când a ieşit o doamnă asistentă foarte drăguţă
– Sunt asistenta de la bebeluşi, aveţi un băieţel de 3.450 g şi 51 de cm. Să vă trăiască! Şi el şi mămica sunt bine, sănătoşi. O să vă chem eu să-i vedeţi peste câteva minute!
Asta era! Asta aşteptam să auzim! Mă rog, şi să-i vedem, dar mai întâi să ştim că sunt bine amândoi.
Am răsuflat uşuraţi, ne-a revenit şi cheful de vorbă. Ba chiar ne-am amuzat teribil că atunci când am început să dăm telefoane ca să-i anunţăm pe ceilalţi începeam cu: „Gata, am născut!”
A fost greu şi pentru noi, dar să nu ne plângeţi de milă pentru ziua de ieri. Am scris acest text din casa proaspeților părinți, unde în camera alăturată se bea şi se râdea, iar afară sfârâia grătarul. Mama şi bebeluşul erau bine, sănătoşi, la spital! Iar nașterea prin ochii bărbaților se dovedește a fi grea.
