Vocea ta. Momentul dureros în care i-am vorbit mamei ca unui străin. Uitați orice, dar nu vă uitați copiii!

Vivi Gherghe
Nu va uitati copiii/Totul despre mame

Îmi amintesc perfect pasajul din cartea lui Alfie Kohn, Pedepsiți prin recompense”, în care Alfie povestește că i se pare uimitor cât de vii sunt amintirile oamenilor atunci când le cere să relateze un episod nefericit din trecut… Cum oamenii reușesc să redea un moment neplăcut din copilărie cu lux de amănunte ca și când totul s-ar fi petrecut ieri. Și nu făcea referire numai la pedepsele fizice, ci și la reproșuri aspre, umilințe, lipsă de încredere.

O, da! mi-am zis. Pune-mă acum să povestesc toate momentele fericite din copilărie și abia dacă reușesc să-mi amintesc câteva episoade, și astea destul de blurate. Dar pune-mă să povestesc despre bătăile încasate sau despre toate umilințele îndurate și îmi apar riduri până termin totul de spus.

Sunt lucruri peste care adulții trec cu ușurință, dar care în mintea copilului rămân și erodează pentru tot restul vieții temelia pe care ar fi trebuit să stea totul foarte sigur. Sunt lucruri pe care adulții le uită, iar copiii le poartă în suflet cu durere toată viața. Dar și mai dureros este atunci când adulții uită lucruri pe care copiii și-ar fi dorit să le țină minte…

Aseară, chiar înainte să adorm, m-a sunat mama. Avea o dispută cu bunica și mă sunase pe mine ca să fac lumină în cazul respectiv. Mama abia izbutea să-mi spună, printre hohote de râs, că se uitau la știri și au văzut niște copii care jucau șah, la care bunica: “Ce mai juca și Vivi șah! Ce se ducea și ea la concursuri cum se duc copiii ăștia!”

Mama îmi cerea insistent să-i spun bunicii că fabulează, că a luat-o razna. “Nu auzi ce zice? Te-o fi visat jucând șah!” M-am asigurat că am înțeles bine. Era așa cum mă temeam că e: bunica susținea că eu am jucat șah în copilărie, în timp ce mama era convinsă că bunica bate câmpii.

I-am povestit totul mamei, ca unui om pe care abia l-am cunoscut

Am simțit un nod în gât. Mama râdea ca Gigi Becali și râdea atât de tare, încât eu chiar nu apucam să-i spun nimic. Când s-a mai liniștit, am reușit să leg primele cuvinte. I-am povestit că am jucat șah din clasa a doua. I-am povestit despre profesorul de sport care m-a învățat să joc. I-am povestit despre concursuri. I-am povestit cum a refuzat să-mi cumpere șah când eram în concediu la Băile Herculane. I-am povestit că și copiii vecinului jucau șah și eu mergeam la ei să jucăm. Și i-am mai povestit că ea știa, la vremea aceea, toate astea. I-am povestit exact așa, ca unui om pe care abia l-am cunoscut.

Mama nu-și amintea nimic. Și nu numai că nu-și amintea, dar chiar m-a întrebat dacă nu cumva glumesc cu ea.

Aproape 20 de ani am trăit cu impresia că, măcar în ceea ce privește chestia asta cu șahul, mama a fost mândră de mine. 20 de ani care s-au disipat aseară în hohotele de râs pe care le auzeam din difuzorul telefonului. 20 de ani în care am jucat bine, dar pentru mama a fost de ajuns un singur telefon ca să-mi dea MAT.

Știu, e omenesc, cu toții uităm, dar măcar copiii să ni-i ținem minte!

E foarte posibil ca, dacă o întreb pe mama ce s-a întâmplat, să-mi spună că a fost atât de preocupată de ce-mi pune pe masă, încât a uitat că, pe undeva, pe lângă ea, trăiam și eu și în viața mea se întâmplau lucruri.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa