Naștere la Medicover. ”O experiență pentru care am plătit foarte mult, deși nu a decurs totul perfect”

naștere la medicover
Unul dintre avantajele nașterii la privat a fost cel al prezenței tatălui pe toată perioada spitalizării.

Cititoarea noastră Anca Cristea ne-a scris povestea nașterii fetiței ei la maternitatea Medicover. Deși planul era ca micuța să vină pe lume prin naștere naturală, s-a ajuns până la urmă la cezariană, operație după care mama s-a recuperat destul de ușor. Anca spune că suma plătită pentru naștere a fost foarte mare și nu 100% justificată, însă unul dintre avantaje a fost faptul că soțul a stat în permanență alături de ea și copil. Redăm povestea de naștere așa cum a fost scrisă de cititoarea noastră: 

”Mi-a luat ceva timp să mă apuc de scrierea acestei povești, dar mi-am făcut curaj în cele din urmă cu gândul că poate informațiile pe care le pot împărtăși vor fi de ajutor unor viitoare mămici și bebelușilor pe care îi așteaptă cu atâta nerăbdare. Așadar, aceasta este povestea nașterii bebelușei mele la Maternitatea Spitalului Medicover, în luna octombrie 2019.

Voi începe prin a spune că decizia de a naște acolo a fost greu de luat și am amânat-o până aproape în ultimul moment, deoarece erau mai multe aspecte importante de pus în balanță, și abia prin săptămâna 36 lucrurile s-au lămurit suficient pentru a putea face alegerea finală. Deși sarcina a decurs normal, au fost niște semne de întrebare legate de dezvoltarea intrauterină a lui bebe undeva prin săptămâna 29, moment în care medicul ne-a impus o monitorizare mai frecventă, săptămânală, a evoluției, și ne-a pus totodată în vedere să luăm în calcul posibilitatea unei nașteri premature prin cezariană.

Am ezitat între Filantropia și spitalul privat

Fiind prima sarcină iar eu având 38 de ani, nu am vrut să îmi asum niciun risc inutil, așa că am decis să merg pe varianta din aproape în aproape, vâzând și făcând, fără panică dar nici exagerat de zen. Fără a intra în detalii comerciale, care sunt confidențiale și, mai ales, diferă de la o rețea privată la alta, este bine de subliniat că din punct de vedere financiar este mult mai avantajos să semnezi un contract de naștere în primul trimestru decât cu câteva săptămâni înainte de naștere sau chiar la internare. Noi nu am făcut-o, pentru că am ezitat foarte mult cu privire la oportunitatea nașterii la un spital privat și am decis să așteptăm cât mai mult cu luarea deciziei fiindcă am înclinat mai tot timpul mai mult în favoarea unei nașteri la un spital de stat, în speță la Filantropia.

Îți recomandăm să afli mai multe despre provocările vieții de mămică citind două cărți de referință despre alăptare și îngrijirea bebelușului, scrise de Dr. Jack Newman, respectiv Dr. William Sears. Îți propunem pachetul la preț special ”La început de drum”Detalii AICI.

În cele din urmă, dacă toate controalele au dovedit că sarcina evoluează normal și bebe crește corespunzător, am decis să mergem pe varianta spitalului privat, iar alegerea a fost Maternitatea din Spitalul Medicover. De ce? Pentru că doar acolo am avut garanția că voi putea naște cu medicul care mi-a urmărit sarcina, iar mie mi s-a părut esențial să am alături în acele momente pe profesionistul în care am încredere, care știe tot istoricul meu și al lui bebe și care mi-a fost alături atât înainte de a rămâne însărcinată, cât și pe toată perioada sarcinii. Pur și simplu din punct de vedere emoțional și psihologic, ca să nu mai spun că și moral, nu am putut face pace cu gândul de a naște în absența medicului meu.

Pentru cine nu știe, în maternitățile de stat nu mai există opțiunea de naște cu medicul care ți-a urmărit sarcina decât dacă ai norocul să fie de gardă atunci când naști. Dacă nu, naști cu cine este de gardă. În plus, nu se permite accesul medicilor care nu sunt angajați la respectiva maternitate pentru a asista gravida împreună cu medicul de gardă. Mie nu mi se pare deloc în regulă ca o gravidă să fie obligată să nască cu cine-o fi și asta deoarece consider că relația medic-pacient este foarte importantă pentru succesul oricărui demers medical. Sigur, există cazuri aparte în care se impune o astfel de abordare și asta e, te adaptezi și faci față dacă trebuie, dar atâta timp cât ai controlul asupra lucrurilor cred că orice pacient preferă să fie asistat de medicul în care are încredere și cu care are o conexiune emoțională.

Mâncare de calitate slabă

Un alt motiv pentru alegerea Maternității Medicover a fost faptul că am avut opțiunea ca partenerul meu să stea internat alături de mine. Amândoi ne-am dorit foarte mult să trecem împreună prin această experiență, și nu mă refer la prezența lui în sala de naștere, etapa aceasta am sărit-o, ci la prezența lui fizică și emoțională alături de mine și de bebe. Preferința asta a venit cu niște costuri foarte mari, probabil neaccesibile majorității, iar cât am fost internată am fost singurii cazați împreună în același salon, restul tăticilor veneau doar în vizită.

Și, deși prețul plătit nu s-a justificat deloc din punct de vedere al calității serviciilor (mă refer aici strict la ce i s-a oferit partenerului meu: un fotoliu extensibil și trei porții de mâncare de catering pe zi de o calitate foarte slabă), a meritat din plin alegerea făcută, pentru că prezența lui acolo a făcut clar diferența dintre o experiență grea, dar frumoasă, și o experiență potențial horror.

Aici este clar meritul lui și nu al clinicii, dar este important că la Medicover s-a putut, iar la un spital de stat, oricare, tatăl ar fi stat pe hol, la ușă, și ne-am mai fi văzut, poate, maximum câteva ore în total până la externare. Eu susțin că este dreptul tatălui să participe la nașterea copiilor săi, ba chiar oarecum o obligație ca să vadă și el, măcar ca observator, dificultățile prin care trece mama și să o ajute cu ce poate, fie doar și o vorbă bună. Iar mama are nevoie de ajutor și dreptul să aleagă cine să îi fie alături în acele momente unice: partenerul, doula, mama, prietena cea mai bună…măcar una dintre aceste persoane ar trebui să aibă dreptul de a fi alături de gravidă la naștere în măsura în care prezența persoanei respective nu interferează cu exercitarea actului medical.

O infecție gastro- intestinală m-a trimis la spital

Acestea fiind spuse, din săptămâna 36 știam deja unde o să nasc. Mă pregăteam pentru o naștere naturală deși, așa cum stabilisem cu medicul, nu excludeam nici o naștere prin cezariană dacă situația ar fi impus-o. Mă repet: nu eram dispusă să risc nimic și aveam o sigură dorință, ca eu și bebe să fim bine. Pot să spun că mă îngrijora un pic ideea că, în caz de vreo complicație majoră, am fi putut fi urcate în ambulanță și transferate la un spital de stat, dar am încercat să alung gândurile pesimiste și să fiu încrezătoare. A fost o lună septembrie caniculară, iar timpul părea să se scurgă cu încetinitorul. Aveam DPN între 30 septembrie și 2 octombrie.

Fetița cea mare începuse școala, iar dimineața îmi rostogoleam burtica în metrou ca să o duc la școală și mă întorceam pe jos preț de aproape doi kilometri ca să fac mișcare la orele când încă se mai putea respira. În rest, am stat închisă în casă, cu draperiile trase și aerul condiționat pornit mereu. În unele zile nu aveam energie nici să mă foiesc pe canapea. În altele aș fi mutat munții din loc și chiar am plecat, prin săptămâna 40, la niște plimbări prin cartier de câte 6-7 km…doar-doar s-o declanșa nașterea de la sine. Bebe nu prea mai avea loc să miște, contracții Braxton-Hicks nu aveam deloc, la controale totul era bine: colul scurtat dar închis, activitatea cardio-fetală bună. În săptămâna 39 mi-a fost rău și am crezut că nasc: contracții, diaree, vomă….Am crezut că sunt în travaliu și ne-am dus la spital.

Aproape 42 de săptămâni și niciun semn de naștere

La monitorizare a rezultat însă că aveam o infecție gastro-intestinală și m-au trimis la Spitalul Matei Balș. Am stat în ziua aceea vreo șase ore pe perfuzii, apoi încă vreo două zile pe regim acasă și mi-am revenit….Ca să mai aștept încă două săptămâni să se declanșeze travaliul de la sine. Aveam o stare foarte ciudată pe care nu pot să o descriu decât ca pe o nerăbdare calmă și cu un strop (sau snop!) de frică. În cele din urmă, văzând că bebe nu vrea să iasă afară de bunăvoie, medicul îmi spune că nu este sigur să o mai lăsăm să stea și că, oricum, și dacă mai stă nu există niciun beneficiu. Drept urmare, stabilim să mă internez într-o duminică, pe 6 octombrie, și să provocăm nașterea. Era ziua liberă a medicului și putea să îmi acorde tot timpul necesar. Iar eu eram deja în săptămâna 41+ 6 zile. Părea un plan foarte bun și eram încrezătoare.

M-am prezentat la ora 8 dimineața la camera de gardă a spitalului pentru internare. Mă vede medicul de gardă și parcă nu are niciun chef să mă interneze, zice că el ar mai sta vreo două zile ca să vadă dacă nu se declanșează de la sine. Am discutat telefonic cu medicul meu căreia i-a spus punctul lui de vedere iar ea mă întreabă ce decizie iau. Demonul îndoielii este foarte parșiv și, sub imperiul emoțiilor, aproape că nu puteam lua nicio decizie. Am decis totuși să rămân și să nasc atunci. Intuitiv și pragmatic, că tot mă pregătisem și sărisem micul dejun (ceva ce urăsc să fac) și, oricum, nu mai aveam răbdare să suport burta aceea imensă și cele 32 de kg în plus.

După ruperea membranelor, am primit oxitocină

Ajunsă pe secție, iar monitorizări. Apoi a venit moașa să îmi pună perfuzia pentru provocarea nașterii, o doză de calciu, fiindcă alesesem să încercăm mai întâi metoda cea mai ușoară. În acel moment toată teama și îndoielile au dat năvală buluc în capul meu. Dacă trebuia să mai aștept două zile? Dacă nu este bine să nasc astăzi, că nu este niciun un semn? Panică. Am sunat-o iar pe doamna doctor. Foarte calmă, mi-a spus că vom face cum consider eu, nu mă presează ea în niciun fel. Acum îmi dau seama că a procedat corect dar atunci, la cât de confuză eram, îmi doream să ia altcineva deciziile…cumva voiam să decidă ea pentru că opera cu date mai precise decât mine. M-am adunat și am hotărât ferm și definitiv că voi naște în acea zi. Toate pregătirile pe care le făcusem se bazaseră pe asta deci…fie ce-o fi.

Așa că s-a pornit perfuzia în timp ce eu eram conectată la monitorul de contracții și ritm cardio-fetal. Cu fiecare picătură parcă se scurgea un an iar eu nu simțeam nimic. Am râs, am glumit cu moașa, am încercat să citesc, să mă uit pe Netflix…dar nu mă puteam concentra la nimic. Și nici nu mă durea nimic. Băgasem și uleiul de ricin, o ”minunăție” pe stomacul gol dar, hey, mă pregăteam să nasc deci sigur nu putea fi uleiul ăsta așa rău. După două ore a venit și medicul să mă vadă, mi-a făcut consultul pe masă și a constatat că nu aveam dilatație decât vreo 1 sau 2, contracțiile monitorizate erau brambura și ineficiente. Atunci a decis să rupă membranele și să trecem la perfuziile cu oxitocină ca să stimulăm ca lumea travaliul, spunându-mi că dacă după două ore, când îmi va face următorul consult, lucrurile nu vor fi evoluat încurajator, vom merge la cezariană.

Am ajuns la cezariană

Și iarăși ne-am pus pe așteptat, de data aceasta doamna doctor a stat lângă mine și am povestit de toate…După cele două ore însă contracțiile mele erau anemice, iar la consult dilatația era 4. În schimb, în creștetul capului lui bebe se simțea o pungă de lichid. Un pic alarmate, și doamna doctor și moașa mi-au spus că nu putem să o mai lăsăm pe bebe așa fiindcă îi facem rău. Nu se putea determina cu certitudine de ce nu progresează travaliul, dar exista o suspiciune că ceva nu era în regulă așa că nu merita să ne asumăm niciun risc. În mai puțin de jumătate de oră am ajuns pe masa de operație. Abia în acel moment am simțit cu adevărat emoțiile și începuseră și contracțiile adevărate să se facă simțite.

A fost dificil să stau nemișcată pentru introducerea cateterului pentru anestezie și pentru câteva minute am experimentat un atac de panică. Am reușit totuși să îmi țin firea și în mai puțin de zece minute bebelina a părăsit căsuța din burtică. Se lăsase liniște în sală iar eu urmăream expresia concentrată a medicilor, atât cât o puteam observa peste paravanul cu care eram acoperită și pe deasupra măștilor pe care le purtau. Apoi i-am văzut pe masa de neonatologie din dreapta mea fundulețul și tălpile. Până a început să plângă au trecut probabil câteva secunde, dar mie mi s-au părut ani.

Fetița plângea, eu plângeam

În clipa când i-am auzit pentru prima oară glasul am izbucnit în plâns. Medicul anestezist s-a îngrijorat și m-a întrebat ce am pățit, dacă îmi este rău sau am pățit ceva….Erau numai emoțiile, trecuseră și teama și toate, mai conta doar să fim amândouă bine. Pentru câteva secunde mi-au pus-o pe bebe cu fața drept în fața ochilor. Nu îmi venea să cred ce ochi minunați și pătrunzători avea (și îi are și acum! nu s-au schimbat prea mult în cele șase luni de la naștere), mari și expresivi, de o culoare incertă, între gri-petrol și bleumarin. Apoi au luat-o să o ducă pe secție, iar eu am rămas pe masă ca să mă coasă.

Se simțea relaxarea în atmosferă și, deși încă foarte concentrată, doamna doctor a început să vorbească și mi-a spus că nașterea prin cezariană fusese cea mai bună decizie pe care o putuserăm lua pentru că poziția în care stătuse bebelina, cu capul într-o parte și dat pe spate, ar fi pus mari probleme la o naștere naturală pentru amândouă. Iar eu am fost convinsă de asta și nu am avut nici cel mai mic regret că am născut prin cezariană. Eram cea mai fericită mămică din lume, dar nerăbdătoare să ajung în salon și să o văd din nou pe bebelină, să îi văd pe ai mei și să vorbesc cu fiica mea cea mare ca să îi spun că suntem bine și sora ei, mult așteptată, a venit în sfârșit pe lume.

După aproximativ jumătate de oră am ajuns înapoi în salon, transferată în pat într-o poziție semi-culcată, cu perfuzii, sondă și toate cele. Mă simțeam foarte bine…mă rog, atât cât simțeam fiindcă încă nu trecuse efectul anesteziei. După încă vreo jumpătate de oră au adus-o și pe cea mică în salon. Era un ghemotoc mititel de 3050 g și 50 cm, înfășurat în hăinuțe și o pătură ciclam din care i se vedea doar conturul fețișoarei adormite. Semăna cu o bătrânică înțeleaptă, atât de mică, dar părea atât de matură! Nu puteam să o iau în brațe fiindcă nu aveam încă voie să ridic capul de pe pernă pentru încă multe ore, dar ai mei mi-au adus-o mai aproape să o văd și eu mai bine. Și iar m-am pus pe plâns. Toate emoțiile și temerile erau în lacrimile acelea.

Fetița a stat cu noi în salon

Medicul neonatolog ne-a spus că este bine și cred că ne-a mai dat și alte detalii dar nu îmi amintesc care. Oxitocina, acum îmi dau seama, a lucrat eficient, pentru că am probleme în a-mi aminti clar cronologia evenimentelor după acel moment. Efectul anesteziei a trecut după vreo patru ore și picioarele îmi zvâcneau incontrolabil. Am început să simt niște dureri, dar nicidecum insuportabile. Atâta doar că nu puteam să mă mișc, să mă ridic, fiindcă nu mă durea doar burta ci și spatele, zona lombară. Aveam în continuare cateterul, ciorapi compresivi până mai sus de genunchi și până a doua zi nu am putut merge la baie, s-a rezolvat problema printr-o sondă.

Asistenta de serviciu mi-a interizs să mă ridic prima dată fără ca ea să fie de față iar asta s-a întâmplat la opt ore după naștere. Spre surprinderea mea, nu a fost chiar așa de rău. Nu am simțit cine știe ce dureri, dar m-a luat un pic amețeala și în nici un caz nu puteam să stau dreaptă. Pe bebe au lăsat-o cu noi în salon, veneau asistentele de la neonatologie la anumite intervale să o ia pe secție și să o verifice, să o schimbe și să îi facă băiță. Ea dormea mult. A doua zi, cu chiu cu vai, am început încercările cu alăptarea. Nici eu și nici ea nu prea știam ce să facem, iar ajutorul pe care îl așteptam nu a venit.

După ce ne-am străduit toată ziua, spre seară am început să mă îngrijorez…estimam că nu mâncase nimic de la sân, eram amândouă epuizate, iar eu nu puteam sta prea mult în șezut din cauza durerilor. În plus, mă încurca și cateterul care nu prea mai stătea bine la locul lui iar branula prin care îmi făceau perfuzii mă ustura. Scăpasem însă de sondă și aveam de făcut drumuri la baie cu perfuzorul după mine, de parcă nu era deja destul de greu să mă ridic și să mă aplec. M-am descurcat cu cum am putut și am încercat să merg cât mai mult, așa cum îmi recomandaseră.

Mi-au dat mâncare în mod greșit

După aproape 24 de ore de la naștere am încercat să mănânc. Aveam meniu special pe care scria ”cezariană ziua 1” și care conținea supă, iaurt, pui cu orez, o felie de pâine. Am ciugulit câte ceva….și după nici o oră am simțit că explodez. Burta mi s-a umflat ca un balon, m-au trecut transpirații reci și am început să tremur de durere. Eram albă la față și nu puteam să stau decât cocoșată. Am chemat medicul de gardă care mi-a prescris cărbune medicinal, Espumisan și mi-au mai făcut un calmant prin cateter. Încet, am început să îmi revin.

Pe după-amiază a venit și medicul meu să mă vadă și i-am povestit ce am pățit…ca să aflu că nu aveam voie nimic din ce era inclus în meniul ”cezariană ziua 1” în afară de zeama de supă. Am rămas cu gura căscată. Adică…mă așteptam ca meniurile pentru pacienți să fie adaptate situației fiecăruia, mai ales că eram la privat și plătisem o sumă foarte mare pentru partea de ”cazare”…în orice caz, mai mult decât o noapte de cazare la un hotel de minimum patru stele cu demipensiune și acces la SPA.

Au refuzat să îi dea lapte praf

În fine, am decis să nu îmi bat capul cu asta, aveam alte priorități. Pe seară, cum spuneam, începusem să îmi fac griji pentru bebe. Primise scor Apgar 10 la naștere dar părea apatică. Dormea non stop și o urmăream să mă asigur că respiră. Am chemat de mai multe ori asistenta de la neonatologie să o rog să îi dea puțină formulă sau să ne ajute cumva fiindcă bebe nu mâncase de cel puțin douăsprezece ore. M-am lovit de refuzuri repetate: nu, că periclităm alăptarea, mai alăptați, mai insistați până vine laptele… Nici eu nici bebe nu mai eram în stare.

Până la urmă, când s-a schimbat tura, am solicitat din nou ajutorul și de data aceasta l-am primit. Au luat-o pe cea mică pe secția de neonatologie, i-au dat un pic de formulă și au monitorizat-o să vadă cum o tolerează, timp în care am reușit să recuperez și eu câteva ore de somn. La ora 06.00 în dimineața următoare au adus-o înapoi în salon. Se vedea clar diferența și că se mai întremase un pic. Am luat-o de la capăt cu încercările de alăptat, cu plimbatul pe culoare, cu încercarea de a mânca câte ceva, de a bea cât mai multe lichide (oricât de îngrozitoare era numai perspectiva drumului la toaletă).

Consultantul în alăptare a venit după două zile

Pe la prânz a venit și consultantul în alăptare, de fapt o asistentă care făcuse un curs în domeniu. În fine, dumneaei a fost drăguță și înțelegătoare, ne-a ajutat și după externare (aveam inclusă în pachet o vizită la domiciliu), sfaturile și explicațiile sale au fost cu adevărat de ajutor. Totuși, mi s-a părut aiurea că a venit abia marți la prânz deși eu născusem duminică după-amiază. Ținând cont că, declarativ, Medicover susține alăptarea și ”ora magică” și toate cele, găsesc că este în totală contradicție această abordare. Înțeleg că, poate, doamna este singura angajată calificată oficial ”consultant în alăptare” și că nu poate lucra 24/24 h dar asta nu este problema mea de pacient și parte a unui contract.

Și, dintre toate exemplele de ”așa nu!” pe care le-aș putea da din experiența nașterii la acest spital acesta mi se pare cel mai grav. Marketing și atât. Nevoile pacienților nu sunt prioritizate de instituție (de parte din personal în schimb DA!…dar uneori în contradicție cu practicile instituției, pe riscuri contractuale asumate la nivel individual fiindcă, ce să-i faci, unii chiar își fac meseria cu pasiune și responsabilitate).

Băița demonstrativă a fost foarte utilă

Seara, după schimbarea turei, am fost chemați în secția de neonatologie pentru băița demonstrativă. Deși asistenta s-a mișcat amețitor de repede – deh, manevrează zeci de copii săptămânal și nici nu sunt ai ei – și deși dotările de pe secție nu se compară cu cele de acasă (spălător special, măsuță cu lampă UV pentru a nu-i fi frig lui bebe la îmbrăcat etc.), a fost totuși foarte utilă și, pentru mine, emoționantă. Nu știu cum ne-am fi descurcat acasă cu spălatul zilnic și îmbrăcatul dacă nu am fi putut asista la această băiță demonstrativă.

Am aflat cum trebuie spălat copilul, cum să îi curățăm bontul ombilical, nasul, urechile, ochii, cum să o ridicăm de pe măsuță sau din pat fără să o punem în pericol până își va ține capul singură, cum să o ținem îmbrăcată în casă și ce temperaturi sunt optime pentru apa de baie și mediul interior. Informații importante pe care, chiar dacă le citisem în cărți, le-am reținut cumva mai bine după ce am avut ocazia să le dezbatem un pic cu asistenta.

Așa a trecut și ziua de marți, a trecut și noaptea care abia așteptam să se termine și să plecăm acasă, iar miercuri dimineața ne-am pregătit de externare. Procesul a decurs destul de lin și rapid – nici eu nu aveam vreo dorință să o lungesc prea mult – și am plecat spre casă în jurul prânzului. Nu pot să nu remarc faptul că am avut clar senzația că abia așteptau să scape de noi din rezervă, cu toate că nu erau pline nici rezervele și nici saloanele și sigur nu făcea diferența o jumătate de oră în plus sau în minus. Pur și simplu nu aveau chef să îi mai deranjăm.

Meritul experienței pozitive este al medicului și al unora dintre asistente

Eu, lăuză și după cezariană, nu puteam să mă mișc prea rapid….nu voiam să îmbrac bebele din timp ca să transpire până nu eram gata de ieșit pe ușă dar, pe de altă parte, nu mă puteam mișca nici foarte repede cu îmbrăcatul. Le-am cerut un pic de lapte să îi dăm înainte de a porni la drum, a durat destul de mult până l-am primit. Biletul de externare și documentele medicale ni le-au pus în brațe și ne-au explicat în câteva cuvinte, pe viteză maximă, cum stă treaba cu diagnosticele și investigațiile de făcut în perioada următoare și revenirea pentru control la o săptămână și vaccinările restante (nu le-au putut face pe toate în maternitate înainte de externare). Post externare am revenit pentru a rezolva și cele de mai sus, servicii pe care le-am avut incluse în pachetul de naștere.

Per total, experiența nașterii la Medicover a fost bună, cel puțin eu nu am plecat traumatizată de acolo și voi păstra amintiri frumoase, chiar dacă lucrurile nu au decurs perfect și au fost și aspecte de care nu am fost mulțumită. Sigur, mare parte din merit le revin doamnei doctor care s-a ocupat de mine, moașei și câtorva asistente de la ginecologie care au fost foarte drăguțe și empatice. Dar pentru această experiență pozitivă am plătit foarte mult și am îndeplinit un criteriu esențial: nu am avut o sarcină cu complicații și bebe a fost bine, sănătos. Recunosc că am avut emoții să nu apară ceva neașteptat și să ne trezim în ambulanță spre un spital de stat. Din fericire, nu a fost nevoie”.

Cum a fost naşterea ta? Ai născut natural sau prin cezariană? A fost momentul naşterii aşa cum ai visat tu sau ai rămas cu amintiri triste? Povesteşte-ne cum a decurs momentul în care puiul tău a venit pe lume, în aproximativ 1000 de cuvinte, trimite-ne textul tău la adresa [email protected], cu titlul POVESTE DE NAȘTERE şi, dacă este selectat, va apărea la această rubrică. Dacă ai şi câteva fotografii din maternitate sau din primele voastre zile împreună, ne-am bucura tare să le vedem şi să le publicăm odată cu articolul! Mulţumim!

Dacă ți s-a părut interesantă această poveste de naștere la Medicover, îți recomandăm să citești și:

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()