Poveşti de naştere: Naşterea Mariei-Sophia, renaşterea mea

TOTUL DESPRE MAME
povesti-de-nastere

O naştere naturală după cezariană

Adina Holban şi-a ascultat instinctul de mamă şi a făcut tot posibilul să nască natural după cezariană. Şi a reuşit! Sperăm ca povestea Adinei să inspire şi alte mămici care îşi doresc să nască natural după o cezariană. Îţi mulţumim, Adina, pentru povestea ta!

Doarme în pat, lângă mine. A împlinit două săptămâni şi trei zile şi e o minune de fetiţă. Încă nu ne-am lămurit de unde a luat ochii mari şi frumoşi, guriţa conturată delicat, părul pe care-l suspectăm că este ba castaniu, ba negru, dar ştim sigur că este a noastră şi ne împlineşte. Iubirea noastră căpătase cu patru ani în urmă chipul lui Matei. Acum, Maria vine să ne înveţe şi bucuria de a fi părinţi de fetiţă şi sentimentele noastre se contopesc cu uimirea, cu recunoştinţa, cu nerăbdarea de a descoperi lucruri noi şi de a retrăi perioada aceasta superbă a întâlnirii cu îngerul care a ales să vină la noi.

După o sarcină pierdută, Matei venise să umple un gol şi vindecase durerea aceea imensă pe care nimic altceva nu păruse să o aline. Naşterea lui a stat, însă, sub semnul emoţiilor noastre de părinţi pentru prima oară, speriaţi că puiul atât de dorit ar putea păţi ceva. Când medicul a insistat că bebeluşul este mare (s-a născut cu 3,800 kg) şi că eu sunt prea în vârstă (aveam 33 de ani), am acceptat sfatul lui şi am făcut o cezariană la rece, deşi îmi dorisem să nasc natural şi îmi fusese teribil de frică de operaţie. Îi şi spusesem medicului că mă ştiu mai sensibilă, alergică la diverse medicamente, dar nu am reuşit să fiu suficient de convingătoare. Rezultatul a fost un bebe venit exact la termen, deşi el ar mai fi stat în burtică, şi nişte complicaţii post-operatorii care m-au lăsat cu o spaimă teribilă, cu groaza că puteam muri şi puiul meu ar fi crescut fără mamă.

O decizie mult cântărită

Mi-a trebuit ceva timp să mă hotărăsc să risc, ziceam eu, şi să mai fac un copil. Îmi dorisem mereu cel puţin doi copii. Perspectiva unei noi cezariene mi se părea un coşmar iar incertitudinea în care trăiam de la prima naştere nu mă ajuta deloc. La întrebarea mea legată de ce se întâmplase la cezariană, la ce reacţionase organismul meu, primisem replici vagi de genul “aţi făcut reacţie la anestezie” sau “s-a întâmplat ceva? Sunteţi bine!” ori replici spontane ale altor medici care ştiau cazul şi vorbeau de greşeli intraoperatorii. Oricum, nu prea multe idei care să mă încurajeze.

După aproape patru ani, am hotărât să nu las timpul să lucreze în defavoarea noastră. Mai ales că nu ştiam cât puteam aştepta până va veni un alt prunc. Întâmplarea (sau altceva, mai important) a făcut ca după doar două-trei săptămâni de la momentul în care ne hotărâsem să încercăm să am deja confirmarea faptului că sunt însărcinată. Mi s-a părut un miracol. Pe Matei îl aşteptasem trei-patru ani. Acum eram însărcinată şi testul mi-a confirmat acest lucru la două zile de la data la care ar fi trebuit să se instaleze menstruaţia. Pe paisprezece februarie, de ziua îndrăgostiţilor, soţul meu primea cel mai original cadou: un test de sarcină cu două liniuţe roşii.

Perioada imediat următoare a fost agitată. Bagajul de emoţii negative trebuia gestionat astfel încât pruncului să-i fie bine, iar sarcina să decurgă normal. Teama că s-ar putea întâmpla ceva iremediabil, că cezariana ar putea avea iar consecinţe negative nu mă lăsa să dorm. Treptat, mi-am impus să mă împac cu ceea ce a fost şi să accept rezultatul final, un copil sănătos, frumos, care-mi bucură fiecare clipă. Apoi, am făcut pace cu mine, cu medicii mei şi mi-am zis că voi accepta orice încercare îmi va fi dată şi voi merge până la capăt. Discuţii lungi cu duhovnicul meu, cu prieteni, cu femei care trăiseră experienţe similare m-au ajutat să înţeleg că aceasta este realitatea spitalelor româneşti, că durerea se împleteşte deseori cu bucuria aducerii pe lume a unui copil, mai mult decât ar fi nevoie, mult mai mult.

Planuri măreţe de naștere

A urmat, apoi, o sarcină cu manifestări mult mai blânde decât la prima, cu decizii care deveneau din ce în ce mai curajoase. Am renunţat la Utrogestan şi mi-a fost mai puţin rău, am călătorit cât de mult am putut (cu No-spa după mine, ce-i drept) şi m-am bucurat de fiecare clipă. Şi undeva pe la săptămâna 28 am înţeles ceva esenţial. Că nu mai vreau să nasc în spitalul de stat. Nimic din ce se petrecea pe acolo nu mă ajuta să nasc natural, aşa cum îmi doream.
Medicul meu îmi spusese că nimeni nu mă poate obliga să fac cezariană dacă nu vreau. Teoretic, nu spusese nu naşterii naturale după cezariană, dar practic îmi spusese: “Data ei probabilă este 15 octombrie, dar eu cred că va fi o cezariană pe 10 octombrie.” Şi, obsesiv, orice medic întrebam despre posibilitatea de a naşte natural, îmi dădea acelaşi răspuns: este prea periculos, e risc mare de ruptură uterină, puteţi muri, dumneavoastră sau copilul, e risc de histerectomie… O perspectivă mai veselă decât alta.

Exemplele de succes, un motiv de speranţă

Clipa în care m-am hotărât să nasc în apă, natural, a fost şi momentul de răscruce în care m-am liniştit şi am început să mă pregătesc cu şi mai multă hotărâre pentru ceea ce urmă. Fusesem vreo lună plecată la munte, apoi la părinţi. M-am întors în Constanţa şi am început să citesc şi mai mult despre naşteri naturale după cezariană, naşteri naturale obişnuite, am făcut mişcare cât de multă, am discutat cu cei dragi, pentru că aveam nevoie de susţinere, aveam nevoie să creadă şi ei în visul meu, să mă susţină şi să fie ei fermi dacă, mai apoi, aş fi putut ezita. Apoi am început un curs Lamaze. Liliana, cea care ne-a devenit prietenă dragă între timp, ne-a ajutat să obţinem informaţii, să ne lămurim temerile, să gestionăm emoţiile. Alături de fetele din grup, discuţiile se prelungeau mult peste cele două ore de curs. Am simţit că aş fi făcut inutil efortul de a naşte într-o clinică privată fără acel curs. La final, ştiam mult mai bine ce mă aşteaptă, ştiam că de mine şi de voia lui Dumnezeu depinde ca totul să decurgă normal, eram pregătită că pentru cel mai frumos şi mai dificil examen din viaţa mea şi fremătam de nerăbdare să trăiesc momentele acelea prin care trece orice femeie, de milenii, înainte de a-şi ţine pruncul în braţe.

Ca şi în facultate, am discutat cu cele care trăiseră momentele acestea înaintea mea. Hotărârea Crinei, cea care-şi născuse puiul în intimitatea căminului, curajul Melei, care născuse natural, după cezariană, un pui de 4 000 g, puterea mamei care adusese pe lume, natural, al patrulea copil, după trei cezariene, toate au fost modele de reuşită care mi-au dat şi mie putere. Aşa cum o forţă extraordinară îmi dădea fetiţa mea. Simţeam că mă ajută, că sarcina aceasta, mai blândă, mă vindecă de ceea ce trăisem trecând printr-un avort spontan, urmat de un chiuretaj făcut pe viu, printr-o cezariană urmată de complicaţii. Copila mea era mereu activă, veselă, parcă, aşezată cu căpuşorul în jos, ca şi cum ar fi ştiut că îmi doresc să o nasc normal. Eu mă simţeam excelent. Da, aveam 37 de ani, dar aveam energie cât să întorc munţii în loc. Şi ştiam că trebuie să reuşesc, pentru că acasă mă aştepta şi Matei şi avea nevoie de toată atenţia mea.

 Un travaliu lent

Mi-am dorit să o nasc în săptămâna 38 şi în săptămâna 38 cea mică a dat semne că este pregătită. Am stat în pretravaliu trei zile, calmă, acasă, discutând cu Liliana, cu Mela, când ceva mi se părea necunoscut. Apoi m-am internat la sfatul doctoriţei de la clinică. Aveam un uter cicatricial şi lor le era teamă să mă lase acasă, era clar că se apropia momentul. Am făcut ascultare, deşi bănuiam că mi-ar fi priit mai mult mediul intim de acasă. Travaliul a progresat mult mai lent în clinică, poate şi din pricina deselor controale, monitorizări ale fătului. Dar aveam toată răbdarea din lume şi în minte imaginea fetiţei mele, pe care urmă să o ţin în braţe atât de curând.

Pe 9 octombrie contracţiile au devenit mai serioase, atingeau acel maxim de 100 pe care ajunsesem să mi-l doresc, dar nu erau atât de constante cum ar fi trebuit. Glumeam cu asistentele care mă întrebau dacă facem cinste în cursul zilei şi le spuneam că nouă ne place nota zece, cu nouă nu ne prea împăcăm. Ştiam că se apropie clipa cea mare, eram hotărâtă să nu o grăbesc pe cea mică şi nerăbdătoare să văd ce mai urmează. Era, totuşi, primul travaliu din viaţa mea şi era unic, în felul lui.
În cameră am pus în practică tot ce ştiam de la curs, din cărţi. Pe masă aveam lampa de aromoterapie, din boxele calculatorului se strecura în camera cea mai relaxantă muzică pe care o găsisem (Gheorghe Iovu), mă plimbam, respiram, eram în stare să stau în orice poziţie necesară pentru a gestiona cât mai bine durerea. Râdeam cu soţul meu şi făceam planuri, derulam ultimele amănunte ale planului de naştere, pentru că el urma să fie mintea limpede în momentele în care eu eram concentrată strict pe travaliu.

Orele au trecut ca în vis. Am urcat pe la 2 dimineaţa în sala de naşteri, am stat pe minge (ce uşurare), ne-am făcut fotografii, am ascultat muzică, totul printre TNS-uri care-mi arătau că mica e bine, inima bate bine, totul era să respir corect, indiferent cât de puternice erau contracţiile. Pe la 3 dimineaţa aveam mai bine de 12 ore de travaliu serios şi apărea primul moment mai neplăcut.
Ne-am mutat în altă sală, travaliul meu progresa lent, iar echipa avea nevoie de cadă pentru că mai era o graviduţă care năştea. Sala rece în care ne-am mutat m-a făcut să dârdăi de frig. Aveam dilataţie abia 6 şi durerea devenea insuportabilă. Am stat aşa în frig vreo oră şi jumătate. Mai târziu am aflat că se putea face repede cald, dar deja simţeam că trebuie să împing şi că nici măcar celebra respiraţie “hi-hi-hu” nu mă mai ajută.

Naşterea Mariei, naşterea visată

Am revenit în sala care avea şi cadă şi lucrurile s-au derulat de aici cu repeziciune. La un tuşeu vaginal, doctoriţa îmi rupsese membranele (asta a remarcat soţul, eu nu înţelesesem exact ce face). Mi-au umplut apoi cada cu apă şi m-am bucurat că mă pot linişti un pic, apoi mi-au spus cum să stau în cadă că să pot împinge mai eficient şi fără să pierd contracţiile. Ştiam că ar fi trebuit să mai aştept vreo două ore, dar, cu o epiziotomie şi câteva împingeri eficiente, nu a trecut nici jumătate de oră şi minunea mea ieşea şi făcea primele ei mişcări în apă. Era 5 şi 5 minute, 10 octombrie 2013.
Apoi am prins-o şi am aşezat-o pe piept, vineţie, cu cordonul pulsând, învârtit în jurul gâtului (se pare că el fusese motivul progresiei lente a travaliului). Tati le-a rugat să lăsăm cordonul să pulseze cât mai mult, apoi l-a tăiat şi a fost pensat. Primul ei ţipăt m-a făcut să uit de toate. Am alinat-o puţin, apoi le-am lăsat pe doamnele mele să o ia şi să o evalueze. Am ieşit din apă şi, în timp ce aşteptam expulzia placentei (mai bine de jumătate de oră, fără să o grăbim), o auzeam cum strigă viguros din sala alăturată (vreau să cred că se bucura de primul 10 din viaţă ei, cel de la scorul Apgar, nu că protesta că le-am lăsat să o ia).

În timp ce era cusută epiziotomia, Maria mea a poposit la sân, l-a apucat hotărâtă şi a rămas acolo până aproape să coborâm la salon. Am mai stat în sala de naşteri două ore, sub supraveghere, pentru a fi sigure că suntem bine (şi noi, şi uterul cicatricial care era vedeta). Maria a adormit la sân, sătulă de lăptic şi liniştită.
Deşi dormisem printre picături în ultimele zile, am fost euforică toată ziua, am vorbit la telefon, m-am plimbat cu mica în braţe, am aţipit doar vreo oră. Era prima zi din viaţa mea de mămică a lui Matei, dar şi a Mariei, şi eram fericită că îmi văzusem visul împlinit. Că reuşisem să trec peste toate temerile şi că naşterea Mariei-Sophia fusese naturală, fără niciun fel de complicaţii.

Azi ne descoperim clipă de clipă, fericite, liniştite, puternice. Între noi există o legătură care pare să fie de când lumea, iar micuţa mea are pe chip o pace care pare să ascundă o forţă fantastică şi o înţelepciune care mă copleşeşte. De aceea i-am spus şi Sophia, “cea înţeleaptă”.

Adina este în primul rând mama a doi copii doriţi și foarte iubiţi, Matei-Ștefan şi Maria-Sophia. Soţia lui Laur, jumătatea ei. Profesor, om cu mare drag de frumos şi de oameni, de bine, mereu în căutarea absolutului. Fiica unei mame extraordinare, care i-a dat mereu puterea să meargă mai departe, să se autodepăşească.

 

Povestea naşterii Mariei-Sophia face parte dintr-o serie de mărturii emoţionante ale mai multor mame, prezentate pe site-ul Naşteri de poveste creat de Andreea Rusu.

Cum a fost nașterea ta? Ai născut natural sau prin cezariană? A fost momentul nașterii așa cum ai visat tu sau ai rămas cu amintiri triste? Povestește-ne cum a decurs momentul în care puiul tău a venit pe lume, în aproximativ 1000 de cuvinte, trimite-ne textul tău la adresa [email protected], și, dacă este selectat, va apărea la această rubrică. Dacă ai și câteva fotografii din maternitate sau din primele voastre zile împreună, ne-am bucura tare să le vedem și să le publicăm odată cu articolul! Mulțumim!

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa