Poveşti de naştere: O naştere naturală, în loc de cezariană

TOTUL DESPRE MAME
nastere-naturala-totul-despre-mame

Când socoteală de acasă nu se potrivește cu nașterea de la maternitate

Sabi a trecut printr-o naștere naturala, în loc de cezariană, deşi toată sarcina s-a pregătit psihic pentru acest tip de naștere. Lipsa medicului care i-a urmărit sarcina i-a dat libertatea să îşi asculte instinctul şi să aleagă naşterea naturală. Îţi mulţumim, Sabi, pentru povestea ta!

Ce poate fi mai frumos, mai emoţionant şi mai dramatic decât naşterea unui copil? Privind în urmă la momentul naşterii fetiţei mele, simt cum mă copleşesc din nou emoţiile… A trecut aproape un an, dar evenimentele îmi sunt încă proaspete în minte, atât cele care mi-au umplut sufletul de bucurie, cât şi cele mai puţin fericite, care mi-au umbrit bucuria şi m-au revoltat.

Miercuri, pe 15 noiembrie, am făcut penultimul control şi ecografie. Aveam 36 săptămâni şi totul părea ok. Doctorul meu, care urma să plece din Constanţa până luni, m-a asigurat că sarcina evoluează normal şi că totul este în grafic, deci nu existau şanse să nasc în weekend. Am plecat acasă liniştită, urmând să ne întâlnim din nou marţi, pentru a stabili ultimele detalii (eu având o miopie de -4 şi 35 ani, urma să fac cezariană, aşa cum îmi fusese recomandat), neştiind, însă, că Yasmin avea alte planuri.

Weekendul se anunţa rumos şi relaxant, până sâmbătă spre miezul nopţii, când o senzaţie ciudată m-a trezit din somn. M-am uitat la soţul meu care nu dormea încă şi i-am spus râzând că am făcut pipi pe mine. Mi se rupsese apa. Ştiam că este prea devreme să nasc, dar iată că se întâmpla … Am pus imediat mâna pe telefon şi mi-am sunat doctorul. Nu mi-a răspuns. Emoţionaţi şi puţin speriaţi, ne-am luat bagajelul, ne-am urcat în maşină şi am plecat rapid spre Medgidia care se afla a 40 km. Doctorul meu mă asigurase că, în caz de urgenţă, va veni de la Bucureşti la Medgidia în două ore. Pe drum l-am mai sunat de 4 ori. Niciun răspuns. În final i-am trimis un mesaj.

Schimbare de plan

Imediat ce am ajuns la spital m-au preluat două asistente. A urmat o experienţă oribilă… Una dintre asistente, mai mică şi îndesată, m-a urcat pe masă pentru control. După ce “şi-a dat toată silinţa”, am auzit-o strigandu-i celeilalte asistente: “Vino tu, dragă, şi vezi, că eu nu ajung, că am degetele mici. Îmi venea să mor şi de durere şi de ciudă.

Mi-au luat sânge, mi-au montat o branulă şi mi-au făcut fişa de internare, după care m-au dus în salonul de naşteri unde am rămas singură până la 7 dimineaţa, când s-a schimbat tura. În tot acest timp, asistenta a venit o singură dată să verifice cum mă simt. În schimb, pe la ora 4, doctorul meu mi-a trimis un mesaj în care îmi sugera să stau liniştită că sunt pe mâini bune. Serios? Ale cui???

Pe la ora 7 au venit o asistentă şi o moaşă, ambele fete tinere şi drăguţe, care mi-au mai făcut un control. S-au mirat că cele dinainte nu mi-au luat tensiunea şi nu mi-au făcut măsurătorile de greutate. Moaşa şi asistenta au continuat să ne verifice periodic atât pe mine, cât şi pe bebe. Încă nu începuseră contracţiile.

În jurul orei 10, a venit o altă asistentă şi m-a întrebat cum vreau să nasc: cezariană sau natural, asta în condiţiile în care declarasem la internare că doresc să nasc prin cezariană, aşa cum îmi fusese recomandat şi aşa cum fusesem pregătită psihic pe toată perioada sarcinii. În momentul acela însă, după atâtea ore de aşteptare şi stres, şi în lipsa doctorului meu în care aveam încredere, am decis să nasc natural. Moaşa şi asistenta m-au lăudat şi m-au încurajat.

Mi-au pus o perfuzie în care mi-au introdus o substanţă pentru a-mi declanşa contracţiile. Trecuseră aproape 12 ore de când pierdusem apa, dar contracţiile întârziau să apară. După puţin timp a început “distracţia”. Primele contracţii au apărut la intervale mari şi neregulate, astfel încât între ele am reuşit să aţipesc.

A început apoi să-mi fie frig, atât de frig încât cu două pături pe mine continuam să tremur de se zgâlţâia patul. În sala de naşteri eram doar eu şi moaşa. Moaşa a stat cu mine aproape tot timpul şi m-a învăţat cum să respir şi să monitorizez contracţiile. În sala alăturată era o fată foarte tânără care era în travaliu avansat şi urla, efectiv urla: ”ajutaţi-mă, că nu mai pot!” În acel moment recunosc că m-am speriat.

Imediat au început contracţiile mai dese şi tot mai dureroase. Eram foarte obosită şi nedormită de mai bine de 24 ore. La un moment dat am auzit-o pe moaşă, care nu a plecat de lângă mine, spunând: “hai, sus pe masă că naşti.” Credeam că asta a fost tot şi că în următoarele minute îmi voi ţine fetiţa în braţe. Dar n-a fost aşa…

Îmi simţeam gura uscată şi îmi era foarte sete – cred că am băut 4 litri de apă cât timp am stat pe masă. Nu am făcut epidurală şi am continuat să suport contracţiile care mă epuizau. Îmi tot spuneau “împinge, împinge”, şi împingeam, dar se pare că nu era suficient. La un moment dat, asistenta s-a urcat pe burta mea şi “m-a ajutat” să împing.

La ora 15.55 a venit pe lume mogâldeaţa mea cu ochi migdalaţi – Yasmin. Am auzit-o scâncind încet şi aşteptam cu nerăbdare să o văd, să mă asigur că e bine şi că nu are nimic în plus sau în minus. Mi-au arătat-o foarte puţin şi au plecat cu ea. Soţului şi fratelui meu, care stătuseră lipiţi de uşa sălii de naşteri, le-au arătat-o din uşă doar pentru câteva secunde. Doctoriţa de gardă a privit tot spectacolul din uşă. A văzut că nu sunt probleme şi a plecat. A revenit după un timp pentru a mă chiureta pentru că placenta refuza să se desprindă. M-a durut teribil. Soţul meu, care era în continuare lipit de uşă, mi-a spus că atunci am ţipat cel mai tare.

Minunea mea, o mogâldeaţă!

Abia aşteptam să-mi văd fetiţa. Mi-au permis să merg la ea abia pe la ora 8. Fiindcă s-a născut prematur, au ţinut-o o noapte la oxigen şi, pentru că a stat foarte mult fără lichid amniotic, i-au administrat 4 zile antibiotic. Noaptea în care nu am putut să o văd a fost cea mai lungă noapte. A doua zi, la 5 dimineaţa, eram la secţia de nenonatologie şi îmi ceream fetiţa. Mi-au zis să vin la 6, că atunci ne aduc copiii la alăptat. Eram vreo 12-15 mame care stăteam într-o cameră de 15-20 mp şi care aşteptam să ni se aducă copiii la alăptat. Spitalul în acea perioadă era şi în renovare. Se lucra pe holuri.

Abia a doua zi la ora 14 am putut să stau cu fetiţa mea. Nu îmi mai dezlipeam ochii de la ea, o mogâldeaţă, minunea mea! Nu ştiam ce să fac, dormea. Am luat-o cu mine în pat şi continuam să o privesc fascinată. Atunci a apărut o doctoriţă şi mi-a spus pe un ton agresiv că sunt nebună şi să pun copilul la loc în pătuţ.

Am stat 5 zile în spital, într-o rezervă în care nu curgea apă caldă şi nu vreau să-mi mai amintesc cât de greu şi câte artificii a trebuit să improvizez pentru a-mi asigura o igienă personală decentă. Abia aşteptam să ajung acasă, să fim numai noi 3.

Nu mă aşteptam ca asistentele să aibă o atitudine atât de ostilă. Se comportau de parcă trebuia să ştii totul dinainte. Nu-şi explicau cum e posibil să nu ştii să alăptezi, să nu ştii să înfeşi copilul cu scutecele de cârpă şi mai ales cum să-ţi permiţi să le întrebi pe ele, care aveau cu totul alte lucruri de făcut. Ce treaba aveau, nimeni nu ştie. În perioada cât am stat în spital s-au născut puţini copii, saloanele erau goale, rezervele la fel. Mămicile care născuseră înaintea mea se externaseră.

În cea de-a doua noapte mi se angorjasera sânii şi ştiam că trebuie să merg să mă mulgă o asistentă, că eu nu reuşeam. Am umblat pe holurile spitalului căutând o asistentă, din oră în oră, toată noaptea. Nu am găsit pe nimeni. Ziceai că sunt într-un film de groază. Secţia era pustie.

Menţionez că am mers să nasc la Medgidia, pentru că am prietene care au născut tot acolo în urmă cu 2-3 ani. Este spital UNICEF, pro-alăptare, baby friendly. Toate acestea, însă, sunt doar cu numele, sau poate au fost reale cândva, dar au rămas amintiri. Personalul de acolo lasă de dorit.

Singurul lapte praf pe care l-a băut fetiţa mea a fost în maternitate. Cam asta este povestea noastră. Fetiţa a avut 3,200 la naştere, 51 cm şi a primit scor Apgar 8.
Aaa… şi să nu uit, doctorul meu, deşi a fost luni în spital (eu născusem duminică) a venit abia marţi la controlul de rutină, să mă vadă şi atât. Parcă nici nu aş fi fost pacienta lui 9 luni de zile. Iar la control m-a întrebat senin dacă m-au tăiat la burtă. Încă nu aflase că născusem natural.
Acum Yasmin face în noiembrie 1 an, are 8 dinţişori, mănâncă sân în continuare, facem co-sleeping, o purtăm în mei-tai şi ne înţelegem de minune. Eu m-am întors la job part-time, timp în care stă cu mama mea. Ea este micuţa noastră minune şi ne face să ne simţim o familei împlinită, completă… sau aproape completă. Dacă mă gândesc bine cred că ne mai lipseşte ceva – un frăţior pentru Yasmin.

Sunt economistă, am 36 ani, sunt împreună cu iubitul meu de 20 ani, nu suntem căsătoriţi legal, dar asta nu ne-a împiedicat să avem un copil şi să ni-l dorim pe următorul. Iniţial, am avut ceva impiedimente din partea părinţilor noştri, eu fiind musulmancă, el român. De când suntem trei, viaţa noastră s-a schimbat.

 

Povestea naşterii lui Yasmin face parte dintr-o serie de mărturii emoţionante ale mai multor mame, prezentate pe site-ul Naşteri de poveste creat de Andreea Rusu.

Cum a fost nașterea ta? Ai născut natural sau prin cezariană? A fost momentul nașterii așa cum ai visat tu sau ai rămas cu amintiri triste? Povestește-ne cum a decurs momentul în care puiul tău a venit pe lume, în aproximativ 1000 de cuvinte, trimite-ne textul tău la adresa [email protected], și, dacă este selectat, va apărea la această rubrică. Dacă ai și câteva fotografii din maternitate sau din primele voastre zile împreună, ne-am bucura tare să le vedem și să le publicăm odată cu articolul! Mulțumim!

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa